Blog: Turism, educație, politică și de-ale mele

Cine l-a confiscat pe Moș Crăciun?

Cred că vă voi surprinde, dar nu-mi place Moș Crăciun de-acum și gata! Sărbătorile erau mai firești atunci când eram mică și asta probabil fiindcă nu eram încă sub imperiul consumismului sălbatic de acum.

Moșul acesta nu mai are nimic din farmecul celui pe care îl așteptam când eram copil. Am început, așa cum era normal, prin a regreta că adormeam taman înainte de a trece Moșul (Gerilă în acte și Crăciun neoficial) și pe la casa noastră, după cum aflam de la ai mei a doua zi. Am constatat cu surprindere că figura ține, indiferent de generație: sora mea, fratele și apoi copilul au crezut până când..a venit vremea îndoielii și apoi a luminării.

Nu aducea mare lucru: câteva fructe, ceva dulciuri. Portocalele și bananele de atunci, care nu se găseau tot anul și în niciun caz câte voiam noi, ni se păreau atât de bune!

Nu eram încântată de tăiatul porcului. În familie nu se obișnuia să mâncăm grăsimi, așa că o parte a porcului chiar nu ne atrăgea. Șoriciul însă, ei da, șoriciul pus în țepușă și apoi pe jar, se răsucea și sfârâia de ne băteam pe el. Nu-i bai, că ne mai freca bunica la mâini, că prea mâncam cu mare poftă!

La noi în sat, se făceau, pe lângă preparatele din porc, niște dulciuri care erau specifice acestor sărbători: turtele. Erau niste foi extrem de subțiri, din apă, sare și făină, uscate pe plită, ținute câteva zile să se mai usuce și care în Ajun se înmuiau în sirop cu zahăr, rom, vanilie. Între ele se presăra din belșug nucă pisată amestecată cu zahăr. Nu ne puteam închipui Crăciunul fără turte!

Acum, din noiembrie (dacă nu cumva din octombrie) suntem bombardați cu reclame pentru Crăciun, nimic nu mai mișcă sub soare fără să intre sub incidența sărbătorilor de iarnă. Totul este reclamă, marcheting, chici și exagerare. Până și colindătorii au devenit parcă simpli îngăimători de mesaje rupte de trăiri adevărate.

Pomul de Crăciun e o necesitate. Nu ai pom, nu exiști! Câți copaci sunt tăiați anual pentru acest moft de o seară! Înainte, când se tăia un copac, omul, legat de natură, știa să planteze altul sau chiar alții în loc. Era păstrat un echilibru. Sincer, prefer să fac singură coronițe simple și frumoase, să împodobesc casa cu aranjamente puține și aparte.

Aștept Crăciunul și nu îl aștept. Mă irită falsul și mă obosește exagerarea. Unde ești, Moș Crăciun al copilăriei?

Valea Loirei – Castele, iubire, istorie și cultură

Când vine vorba de Franța, mintea noastră scoate imediat din cotloane ceea ce a auzit mai des la școală: Paris și Valea Loirei.

Parisul are farmecul, atracțiile, romantismul și senzualitatea care îl fac de neegalat în vacanțele romantice.

Valea Loirei este mai mult decât atât prin varietate, încărcătură istorică, artă și cultură întinse pe leneșa și imprevizibila Loară. Câte intrigi, câte iubiri, secrete și vieți ascunse dincolo de zidurile castelelor! Câtă diversitate și totodată unitate în construcțiile acestea!

 

Cel mai mult mi-a plăcut Chenonceau. Raiul pe pământ începe de la intrarea pe aleile străjuite de copaci, ca un arc peste timp și către cer. Pădurea de mesteceni din spatele castelului arată ca o defilare de mirese pe cel mai râvnit podium al lumii.

Cât curaj să faci posibilă existența a două grădini total diferite: una sofisticată, cochetă, a amantei, alta corectă, austeră a consoartei oficiale. Este o asumare bărbătească a unei realități, tipic franțuzească, dar și recunoașterea unei slăbiciuni umane a celui egal cu Dumnezeu pe pământ.

Chenonceau are în interior decorațiuni vechi, care dau autenticitate istoriei și locului, dar și aranjamente noi, care te fac să te simți ceva mai confortabil în realitatea zilei pe care o trăiești. Din fericire, o combinație naturală, nechicioasă, doar prietenoasă.

Câte intrigi s-au legat și dezlegat în plimbările cu barca din jurul castelului? Câte vieți au ascuns zidurile lui de piatră  și cât de importante au fost ele pentru omenire?

Televiziunile și sexul

Am uneori impresia că rolul televiziunilor este (dincolo de a ne lua banii, prin ratingul pe care-l facem) de a arăta și promova sex, sex, sex.

Zilele acestea se derulează o campanie de găsire a noi incidente sexuale prin școlile românești. Televiziunile se întrec în a descoperi noi cazuri ce ne sunt prezentate și enumerate ca în capitolele Decameronului.

Parcă li se spune celor cu deviere comportamentală în acest domeniu că orice fantezie a lor e posibilă, că pot deveni vedete dacă fac altele și-mai-și. Totul pentru rating? În cazul unor reporteri sau prezentatori am mare îndolială că prezintă cazurile în scop informativ și de educare a populației, de corijare a acestor situații care implică nu doar școala, ci și familia și societatea, deci și televiziunile.

Dacă în cazul profesorilor care pipăie sau merg chiar mai departe în relația cu elevele pe care le au la clasă lucrurile sunt oarecum clare, și anume că deontologia profesională nu le permite așa-ceva, în alte situații în care se spune că ar fi fost acte sexuale consumate în toaleta școlii, încă nu am auzit ce anume răspundere își asumă părintele cu privire la educația copiilor.

Din ceea ce am înțeles de la tv, totul s-ar fi petrecut în pauză, deci cu multă lume în jur. Nu văd cum ar putea să răspundă profesorii pentru asta, ar trebui să intre cu elevii în cabina de toaletă, să-i țină de mână, ca să fie siguri că fac ce trebuie și nu altceva?

Ce a făcut părintele, care ar fi trebuit să știe ce se petrece cu propriul copil, mama care probabil știa că fiica are prieten sau nu mai are, care ar fi trebuit să-i fie aproape, să-i explice că viața sentimentală nu trebuie confundată cu cea sexuală, cu atât mai puțin la 13 ani.

Și, ca lucrurile să fie cât se poate de bulversante ca mesaj public, asistăm în paralel la lansarea pe toate posturile tv a modelelor de urmat ca să apară pe sticlă: amantele, nevestele, vecinele, țiitoarele lu’ Vârciu.

Era foarte mândru Măruță zilele trecute că emisiunea lui e cel mai tare tabloid tv și, ca să primească Oscarul dâmbovițean și la anul, a dat imagini cu mesaj erotic aproape explicit de la paranghelia de inaugurare a clubului lui…ei bine, așa e, a lui Vârciu!

Din pur interes reportericesc, jurnalistic, aveam senzația la un moment-dat că i-au introdus camera de filmat undeva celei mult-mediatizate săptămâna aceasta, iar de-atâta apropiere de subiect, tremurau – nu numai fundul băgat prea mult în seamă ci cred – și cameramanul și reporterul, profesioniști care s-ar fi potrivit mai mult pentru emisiuni cu pătrat roșu.

Sunt curioasă dacă peste câțiva ani, realizatorul tv ar fi de acord ca al lui copil să se uite la emisiunile tatălui, fiindcă ora de transmitere a imaginilor despre care am scris este una accesibilă tuturor copiilor, nu numai celor de peste 12, 15, 18 ani.

Mă întreb dacă mai are rost CNA-ul și, mai ales, de ce-l plătim?

Pompei – Fascinație și durere

Am aflat cu ani în urmă despre erupția Vezuviului, despre Pompei și Herculane. Am citit apoi Quo vadis, pentru care în 1905 Henryk Sienkiewicz a obținut Premiul Nobel.

Albumele cu imagini de la Pompei m-au impresionat enorm. Ceea ce am văzut însă la fața locului este încărcat de tragedia rămasă în trupurile contorsionate de durere.

Figurile din ipsos care sunt acum expuse publicului au un mare impact emoțional. Dincolo de aceste mulaje, au rămas peste timp ruine ale unui oraș prosper, elegant, rafinat, decadent, bine organizat.

Romanii au știut să-și răsfețe trupul în băi și lupanare, spiritul în piețe și mai ales să lase modele inginerești și arhitecturale greu de egalat: pereți zidiți ca fagurii de miere printr-un procedeu preluat de japonezi pentru construcțiile lor ce luptă cu marile seisme.

Apeducte care au trecut proba timpului.

Treceri de pietoni din piatră, ca niște zebre din piatră albă, culcate leneș pe caldarâm, de care conducătorii atelajelor vremii nu puteau trece fără reducerea vitezei.

Ecartamentul despre care auzim la căile ferate, care era distanța dintre fundurile cailor de la trăsuri.

Semne de circulație personalizate, indicatoare stradale, inclusiv cele care duceau spre casele cu felinare roșii.

Găsești aici mall-urile antice, care au inspirat structura și poziționarea celor noi.

Aerul fierbinte, de început de septembrie, fără cea mai mică adiere de vânt, face greu de respirat atmosfera încărcată de istorie și suferință a lumii antice în fața voinței Celui de Sus. Pompeiul trebuie văzut ca o lecție de umilință și viață dincolo de umbrele apăsătoare ale morții.

Un câine păzește niște porți care de mult și-au uitat stăpânii. Mozaicurile din băi sunt parcă încremenite în așteptare. Florile de ceară ridicate sfios printre ruine sunt semn că viața nu așteaptă. Viața o ia înainte…

 


 

 

Organizăm excursii sau nu?

Asistăm de câteva zile la un circ nou pe o temă cât se poate de depășită: excursiile organizate de școli și eventualele probleme.

Am auzit multe și nevrute, că eleva, că profu’,  că s-a băut alcool, că nu-mai-știu-ce noutate veche, frate, de m-a enervat atât de mult că m-am hotărât să-mi zic părerea.

Când am început cariera, participam la excursii. Era însă pe vremea lui Ceaușescu, atunci când dacă era totuși ceva în neregulă, aveai cui să-i ceri ajutorul la nevoie – Miliției, Securității ( toate Trenurile Albastre de la Constanța la Predeal aveau securiști la post, de exemplu).

După Marea Bulversare din Decembrie’89, lucrurile au luat-o razna rău de tot. Am văzut mulți copiii ai căror părinți considerau OK ca odraslele lor să bea și să fumeze, după cum am întâlnit pe alții cu părere contrară. Am ajuns treptat să reduc până la a renunța total această imensă asumare de răspundere pe care o presupune o excursie.

Să fim serioși, adolescenții vor să experimenteze, iar excursia este ocazia perfectă pentru asta. Ca profesor organizator, ai de multe ori de ales: ca să fii popular, trebuie să le acorzi libertate multă, asta dacă vrei să mai meargă cu tine sau cealaltă variantă: să fii cu ochii pe ei și practic să nu ai o clipă de liniște. Cine nu recunoaște aceste lucruri, nu e sincer.

Am citit în proiectul Legii turismului că vor fi parteneriate cu MECT ca să se stabilească vacanțele pentru a coincide cu perioadele de sezon turistic. Am crezut că e o glumă, dar s-a trecut deja la o nouă structură a anului școlar. Deasemeni, agențiile de turism au început să încheie parteneriate cu înstituțiile școlare. Va veni și săptămâna Școala altfel în care probabil astfel de activități vor fi la mare căutare. Întrebarea mea este: cine își asumă răspunderea pentru organizarea excursiilor, școala sau agenția de turism?

 

Citește și postările mai noi | Citește și postările mai vechi