Portugalia – Oraşe-fantomă şi cazinouri de top
Când intri în Portugalia prin sud, te izbeşte contrastul dezvoltării diferite de o parte şi de alta a graniţei. Spania rămâne un etalon al combinării valorilor medievale cu modernismul afişat parcă ostentativ, în timp ce Portugalia te duce într-o spectaculoasă călătorie în timp.
Lisabona nu a reuşit să-şi păstreze funcţionale toate bijuteriile arhitectonice construite în secolele trecute. Centrul istoric te translatează într-un timp de mult pierdut de cea care a fost cândva la cârma navelor ce cucereau lumea şi care aduceau spre acest mic tărâm european bogăţii cu nemiluita. Sentimentul de oraş-fantomă este extrem de puternic în această parte a Lisabonei. Chiar şi populaţia pestriţă, săracă şi toropită de căldură contribuie la acest portret al oraşului.
Modernismul a încercat să se impună în zona gurii de metrou Oriente, acolo unde s-a încercat atragerea fluxului de turişti mai ales spre Oceanario. Fără prea mare succes însă. Nişte încercări de zgârie-nori, sedii destinate firmelor care ar fi trebuit să aducă bunăstare oraşului, sunt acum nave cu pânze urcate disperat spre cerul care nu prea le aduce vânt bun din pupa.
Oceanario, mult mai mic şi mai puţin spectaculos decât Oceanografico din Valencia, este un obiectiv care atrage mai ales copiii dornici de cunoaştere. Nu are multe exemplare, nici nu excelează prin amenajare. Oricum, au încercat.
Mult mai spectaculoase sunt zonele de litoral. Estoril, Cascais şi apoi Cabo da Roca te duc din deşert direct pe plajă. O plajă curată, largă, cu mulţi palmieri crescuţi semeţ, cu nisipuri mişcătoare şi faruri ce luminează depărtările de apă ale Atlanticului.
În Estoril este cel mai mare cazinou din Europa. Personal, nu m-au făcut să cad pe spate nici informaţia, nici clădirea. Probabil cunoscătorii sunt de altă părere. Plaja însă arată bine, terase multe se întind de-a lungul ei iar copiii au loc bun de distracţie.
În zona Cascais sunt nisipuri mişcătoare, plante care se târăsc spre apa sărată şi scoici multe, lipite în colonii pe stâncile albe şi negre supuse valurilor mari şi aducătoare de răcoare.
Cabo da Roca este cel mai vestic loc al Europei continentale. Îşi trimite sfidător un far pe malul Atlanticului, vântul e foarte puternic şi şfichiuitor aici. Suvenirurile, cocoşii care aduc linişte în casă, îi găseşti sub toate formele, de la cei din ceramică până la cei brodaţi. Vinul de Porto deja apare într-o varietate suficientă curioşilor.
Cercul nu se poate închide în Portugalia fără o incursiune fie ea măcar de câteva ore la Fatima, loc încărcat de spiritualitate şi din păcate de mult comercial care aproape striveşte trăirea creştinească a acestui loc sfânt.
Porto, reperul nordic de loc, de frumos şi de vinuri renumite, încheie incursiunea turistică sud-nord a micii Portugalii de azi, cu Interra.
Fotografii de vacanţă
Aştept un an întreg vacanţa de vară. Încărcătura cuvântului vacanţă este mai mare decât o simplă dorinţă de a pleca undeva, de a vedea locuri noi, de a experimenta, de a cunoaşte. Cuprinde şi aşteptarea, alegerea destinaţiei, căutarea detaliilor care să o facă unică, pregătirea fizică, psihologică dar şi întâlnirea cu aparatul foto într-un alt mod decât în restul timpului.
De fapt, ce fotografiez în vacanţele mele? M-am uitat prin miile de poze din ultimii ani şi am reuşit să-mi fac o idee în acest sens.
Arhitectura este una din atracţiile mele de vacanţă, fie clădirile în ansamblul lor, fie detalii.
Peisajele sunt deasemeni foarte multe, atât cele în care predomină elemente din natură cât şi cele cu intervenţii umane. Cerul senin, cerul întunecat de nori, cerul dimineaţa, ziua, seara, în toate anotimpurile este ca un magnet pentru camera mea foto.
Florile, marea şi muntele sunt ca o etichetă a vacanţelor.
Am poze cu oameni, mai ales cu domnişoare cochete, în ipostaze care stârnesc admiraţia şi atrag privirile, cu băieţi năzdrăvani, preocupaţi până la uitarea de sine de maşinile şi maşinăriile din jur. Adulţii am observat că mă impresionează mai ales când sunt mai mulţi, când numărul este forţa lor şi nu particularitatea.
Dintre animale, cel mai des pozez câini, impunători, demni de respect dar şi ciudăţenii aduse de stăpânii lor ca la un veritabil circ stradal. Pisicile sunt mai rare, leneşe, întinse pe caldarâm. Caii, peştii, insectele completează lista. Au însă o pondere mai mică.
Urmează pozele de situaţie, cele comice sau dramatice.
După întoarcerea din excursii urmează selectarea, gruparea pe destinaţii şi date. Mai apoi, inspiraţia pentru cuprinderea lor într-o temă pe blog. Ca acum.
Scrisoare deschisă către Ministrul Culturii sau Cetatea de Ghimpi a istoriei recente.
România, azi
Domnule Ministru al Culturii,
Am fost la Cetatea Histria de multe ori. Prima dată, în studenție. În anii ’80. Era mai, ca acum. Descopeream Dobrogea și stepa ei pentru prima dată. La întrarea în Cetate era un loc pentru autocare. De fapt autobuze ceva mai curate. Era aglomerat. Mulți vizitatori erau atunci acolo. Toți erau însetați de cunoaștere.
Istoria veche devenise acolo ceva palpabil, ruinele și coloanele ieșite parcă din foile manualelor de istorie se contopeau cu praful Dobrogei, cu lumina orbitoare a soarelui și cu mirosul apei. Am văzut atunci șerpi încălzindu-se pe zidurile fărâmițate de istorie.
Peste ani, am vizitat Cetatea. Era o ruină. Am avut răbdare cu istoria recentă și am fost apoi să văd locul de Ziua Națională, cu vreo patru-cinci ani în urmă. Era frig de ți se lipeau nările. O ușoară ninsoare biciuită de vânt încerca timid să albească trecutul. Și prezentul. Surpriza a fost mare: cu fonduri PHARE s-au făcut amenajări, a apărut și Muzeul, iar zona era frecventabilă.
În primăvara următoare, am revenit. Este uimitor cum istoria a uitat de cea mei veche cetate grecească de la noi. Fostul port de grăne s-a împotmolit în malul Lacului Nuntași. Vechiul oraș, prosper în secolul VII ÎC, a lăsat peste timp doar ruine în buza mării.
Banii aduși pentru a da iar viață Cetății, s-au dus pe destule amenajări care veneau în întâmpinarea dorinței de cunoaștere a turiștilor, fie ei români sau străini. Erau indicatoare, panouri cu informații, iarba era tăiată și strânsă. Totul era curat și prietenos.
De vreo doi ani nu am mai intrat în interior. Azi am facut-o. De la Constanța, vii 50 km prin Ovidiu spre Tulcea. Drumul o ia apoi la dreapta. Mai sunt vreo 17-18 km. Șoseaua pare să facă trecerea spre starea cetății: gropi multe, drumul flancat de plopi înalți. Multe crengi rupte de furtună, atârnate peste durerea și așa mare a șoselei.
Am ajuns. De la mulțimea de mașini din parcarea neîncăpătoare de anii trecuți, Pitica(mașina mea) era azi stingheră, cu vreo trei altele rătăcite prin praful de acolo.
M-a întâmpinat o cățea, cu trei căpușe la vedere, în contrast evident de culoare cu negrul capului ei. După isteria cu boala Lyme, am avut deja un fior rece prin corp. Am luat bilete. 14 RON bucata. Am intrat, cu privirea la câinele mult prea aproape de mine.
Nu puteam să cred că nepăsarea poate acoperi istoria așa de repede: săgețile au fost deja șterse. Panourile informative, au rămas puține și stinghere în marea de ierburi crescute de-a valma. Doar la intrare, pe vreo 5 metri a fost tăiată iarba de pe margine. În rest, după ce văzusem câinele de la intrare, așteptam la tot firul de iarbă să-mi sară pe picioare vreo gânganie.
Ruinele Cetății Histria sunt acoperite acum de bălării. Ghimpele s-a adaptat cel mai bine. Pe alocuri iese triumfător prin istorie și știrul. Am fost până la apă. Pescari cu plase se duceau spre larg. Ghimpele mi-a însoțit pașii pe tot drumul făcut la nimereală pentru a reveni la…intrare. Pitica era acum păzită de un câine de culoarea ei. Probabil o păzea de căpușele câinelui negru.
Am plecat cu mâhnire în suflet că istoria nu doare. Nu îi doare pe cei care ar trebui să fie iubitori și protectori cu ea.
Orașul acesta a fost uitat o dată de istorie. Ceea ce este acum la Cetatea Histria este de plânsul istoriei. De data aceasta, a celei recente! Domnule Ministru, nu vă doare?
Semnat,
Eu, Cetățeanul care am plătit bilet de intrare, îmi plătesc taxele și impozitele și căruia îi pasă!
Alcossebre – Costa del Azahar
În Golful Valenciei, pe Costa de Azahar, se arată soarelui discret și elegant stațiunea spaniolă Alcossebre. Muntele calcaros și alb coboară până la mare, terminându-se în Parc Natural de la Serra d’Irta.
Pinii își lasă acele și semințele pe valurile de spumă, pe o faleză pietroasă alternată cu o plajă minusculă. Printre stânci și grote scăldate de apa de turcoaz, se ivesc exemplare imense de yucca, palmieri, cactuși, smochini, măslini sălbatici. Obișnuit cu realitatea de la noi, nu știi unde să spui că ești: la munte sau la mare?
Plaja stațiunii este scăldată de apa mării, sărată, și deasemei are apă dulce, izvorâtă din nisipul de aici. Nu am mai întâlnit așa-ceva în altă parte. Izvoarele ies ușurel din nisip și se amestecă după doar câțiva metri de scurgere ușoară cu valurile puternice de la țărm. Plaja aceasta are și nume: Playa de Les Fonts. Am găsit aici panouri de monitorizare a calității plajei, cu note pentru diverse caracteristici ale acesteia.
Dacă vrei să fii aproape singur pe plajă, vii devreme, pe la 8-9.00. Atunci când noi considerăm că soarele arde prea tare pielea noastră mult prea sensibilă, spaniolii abia se trezesc și își beau cafeaua. Pe malul apei sunt pe la prânz. Dacă ești ceva mai matinal, n-ai șanse să găsești ceva deschis. Ca la greci: după 11-12.00.
Stațiunea are vile tipic mediteraneene, cu grădini multicolore bine îngrijite. Străzile sunt în pantă, cu multe curbe. Pentru curajoși sunt scări pe care poți coborî sau urca. Multe scări. Și abrupte.
Mirosul de aer de munte și pin se combină cu cel de apă sărată și de flori.Farul de pe țărm se vede de sus, de pe plajă, de oriunde. Așteaptă doar un simplu Ola, Spania!
Maramureș, plai cu flori
Baia Mare. Agăț harta în cuiul memoriei și mă deplasez în reședința Maramureșului. Pentru cei din Sud, Maramureșul și Bucovina fie se confundă, fie sunt luate la pachet.
Ca să mai pun ceva pe harta turistică a României, m-am gândit să rememorez impresiile din acest îndepărtat Nord. Am fost ultima dată acolo atunci când am însoțit echipa județului Constanța la un concurs național pe teme de carieră. M-au impresionat organizatorii prin ospitalitate dar și locuitorii obișnuiți, extrem de dornici să le prezinte turiștilor valorile locale. Din acest punct de vedere, cred că la fel sunt și vecinii lor, bucovinenii.
Orașul e curat, plin de flori, cu parc bine păstrat. Centrul vechi a fost repus în farmecul de odinioară prin fonduri nerambursabile. Infrastructura rutieră este bună, dar trebuie să te păzești de șoferi, chiar pe verdele semaforului. Nu prea am înțeles cum funcționează gara. Eu am găsit-o greu, era murdară, greu accesibilă.
Obiective turistice poți considera orice, chiar și cimitirul plin de tineri emo. O vizită la Muzeul de geologie este deasemeni o bună alegere (să nu uităm tradiția zonei în ale mineritului ).
Dacă vrei să te bucuri de România turistică, poți experimenta la Săpânța râsul-plânsul, la Sighet s-a adunat toată durerea într-un Memorial.
Tot în zonă poți merge să vezi linia de frontieră, te minunezi că pe o anumită porțiune a șoselei apa curge la deal iar mașina urcă singură iar dacă vrei liniște spirituală și mâncare sfințită, te duci la Mănăstirea Bârsana.
Maramureșul e departe de mare, de Capitală și chiar de Brașov. Compensează însă prin mulțimea și varietatea atracțiilor turistice și prin ospitalitate.