Viaţa – un pachet de cărţi de joc
Viaţa este un pachet de cărţi de joc. Prima carte o trage Creatorul. Poate fi as, poate fi o carte mare, una mică, neînsemnată sau poate fi joker. Ce să ne dorim? Un as? Să fie treflă? Caro? Inimă roşie sau inimă neagră?
De multe ori e doar inimă neagră fara a fi as. Tânjim după o inimă roşie. O tragem sau nu. Dacă avem noroc, o tragem din pachet cu toţi fluturii ghemuiţi în stomac.
Cărţile noastre pot nimeri în cel mai luxos cazino, pot fi împărţite prieteneşte la o şeptică sau la popa-prostu cu prietenii. Pot fi în pachetul care ne schimbă viaţa la un poker sau în cel care ne poate ghici dacă o damă de roşu va cădea sau nu la pat în fapt de seară.
Viaţa nu aşteaptă. Tragem cărţile rând pe rând şi ne bucurăm sau plângem, uităm, iubim, aducem alinare, schimbăm ceva sau altceva, pe cineva sau pe altcineva. Important este să tragem cărţile din pachet frumos, cu dragoste pentru cei din jur, pentru Creator şi de ce nu – cu multă înţelegere şi iubire pentru noi, ca să putem da mai departe.
Cartea mea din acest an o fi fost câştigătoare?
LA MULŢI ANI! Să fie 2015 cartea voastră câstigătoare! Cu roiuri de fluturi coloraţi la ferestre!
Croaţia. Munte cu miros de val
Hai să mai scriu şi eu ceva pe blog, mi-am zis. Dar despre ce? Să scriu iar despre Copil nu e cazul, despre şcoala care abia începe – încă nu. Despre vacanţă pot să scriu fără să par nostalgică?
M-am bucurat anul ăsta din plin de soare şi de munte, atât la noi cât şi aiurea. Am fost în zona Cazanelor Dunării pe care le văzusem de-atâtea ori în studenţie, am trecut prin Defileu, am traversat Dunărea, apoi am fost la Belgrad unde Sava vine să i se predea liniştită fluviului.
După Serbia am trecut în Muntenegru, stat mic dar cu un canion – Canionul Tara, al doilea ca mărime după cel din S.U.A. Podgorica a fost o altă capitală trecută în agendă, după care am ajuns în Croaţia. Fascinanta Croaţie de fapt. Nu ştiu cum e iarna, că am găsit-o într-un veritabil cod portocaliu de caniculă. Meterezele din Dubrovnik au fost o încercare a rezistenţei la cuptorul unui soare care topea totul – om, munte şi mare deopotrivă.
Plitvicka, parcul natural în care lacurile îşi varsă apa din unul în altul a fost popasul în mijlocul unei lumi de o frumuseţe ameţitoare, cu pădure, cascade, peşti, vegetaţie de tot felul de o parte şi de alta a potecilor.
Oraşe apoi. Multe oraşe, majoritatea cu vestigii romane, catedrale şi ziduri vechi de cetăţi, croazierele ne neuitat pe apa curată, albastră, turcoaz şi violetă a Mării Adriatice. Pescăruşi şi vulturi care au luat în custodie insule, ambarcaţiuni care acoperă de mişcare luciul apei.
Split, Porec, Zagreb, o zi la Veneţia, apoi în Slovenia – Ljubljana şi evident Postojna, după care nelipsita croazieră nocturnă de pe Dunăre la Budapesta, cu vin de Tokai.
Cu Dunărea am început, cu ea se închide cercul vacanţei. Croaţia a fost însă în centrul acesteia ca un sâmbure copt de munte cu miros de val spart de zidul unei cetăţi cu poveşti de mult apuse.
Copilu’ absolvent. La mulţi ani, Copilu’!
Ne pregătim să facem o figură bună atunci când ne plesneşte viaţa drept în moalele capului cu vreun eveniment important.
Crezi că nouă sau mă rog, opt luni sunt suficiente ca să te obişnuieşti cu gândul că va veni clipa când copilul va dori să-şi înceapă viaţa separat de tine şi de călduţa ta burtă. Ei bine, nu! Emoţiile sunt atât de copleşitoare că nu ştii ce vrea propriul corp de la tine. Şi aşa apare Copilu’…
Înghiţi în sec de emoţie când zice primul cuvânt şi de ce nu, ţi se pare că Cerul complotează împotriva ta dacă Ăla Micu’ nu a scos prima succesiune de gâjâituri de genul mama ci mai degrabă ceva de genul tata.
Trece şi asta. Mai face Minunatu’ o febră mică, mai o urticarie de nu ştii de pe unde a adunat-o, îi cresc dinţii, îi cad dinţii, îi creşte părul, prea mult poate la un moment-dat, se lungeşte, se lăţeşte, până te întrece şi se uită la tine de sus.
Treci prin cămin, grădiniţă, şcoală mai implicat decât credeai vreodată că au făcut-o ai tăi şi aşa ajungi să fii cu el pe rând iepuraş, vânător, răţuşcă, să vii de mână cu Moş-Crăciun care pe vremea ta era un biet Moş-Gerilă care aducea 2-3 bombonele sau portocale. Mai nou, vine şi Iepuraşul.
Trebuie să-ţi up-datezi sărbătorile din calendar, să ai cont pe Facebook, blog( Ce, mă, am muncit degeaba să-ţi fac site, nu mai scrii nimic pe blogu’ ăla?).
Te bucuri , plângi şi râzi de emoţie la tezele cu subiect unic, la admitere, la simulări, la evenimentele diverse al căror protagonist e, plângi de necaz când Copilu’ nu face şi nu spune ceea ce tu crezi că e bine, creşti şi te maturizezi odată sau încă o dată cu el.
Şi uite-aşa te trezeşti într-o zi că ţi se adresează cu mami un cineva prea mare ca să fie copilaşul tău, prea independent şi prea matur, cu faţa înţepată de nişte fire răzleţe care te duc cu gândul la aparatul de ras – la aparatul lui de ras, care are deja buletin, e major şi şofer şi care – inevitabil va avea şi viaţa lui de om separat de tine, care îşi va face propriul drum şi propria familie.
Am zis povestea asta fiindcă m-am pregătit sufleteşte pentru toate aceste momente. Cel puţin, aşa am crezut până când chiar s-au întâmplat. Atunci am văzut că lucrurile nu sunt aşa de simple, că pot curge destule lacrimi. Important este ca cele mai multe să fie de bucurie.
Ieri la munte, azi la mare
Am aşteptat aşa de mult soarele primăverii încât azi nu am rezistat tentaţiei şi am ieşit ca o gâză să mă încălzesc afară. Soare, soare, soare! Vreau să profit de orele lui de strălucire până nu plouă iar.
Am fost pe plaja din Mamaia. Valurile aduceau spre mal toată sarea mării. Nările freamătă. Aerul tare, uşoara adiere a vântului, razele tăioase – când răcoroase, când fierbinţi completează starea şi trăirile sutelor de oameni ieşiţi ca şi mine la plimbare.
Tineri şi mai puţin tineri au ieşit să-şi plimbe câinii, în unele cazuri aceştia din urmă au ieşit să-şi scoată stăpânii la mişcare.
Ceea ce a fost o mare surpriză au fost numeroasele familii tinere ieşite cu cei mici să se bucure împreună de această zi liberă şi călduţă. În America, la nouă luni după 11 Septembrie, maternităţile au fost asaltate. Am avut astăzi o astfel de revelaţie: tinerii noştri sfidează criza şi fac copii. Sau poate nu o sfidează, ci o trec mai uşor. Oare? Nu mai sunt bunicii cu prichindei de mână, sunt tinerii părinţi împreună cu cei mici, cu triciclete, cărucioare, role, se grupeză mai multe familii pentru şedinţe foto, un fotbal improvizat, oricum, ceva s-a schimbat faţă de anii trecuţi.
Se munceşte pentru deschiderea sezonului. Lucrările par avansate. Doamne-ajută, să vedem şi noi ceva legat şi unitar – plajă, soare, curăţenie.
Am făcut iarăşi poze. Am găsit flori destul de puţine. Surpriza a fost un minuscul magnoliu alb, fără frunze, doar cu muguri şi flori superbe direct pe tulpină. Dar mai bine postez pozele şi gata!
Pensiunea de la Râu – Ediţia de primăvară-iarnă
Iarna plină de zăpadă nu pune mari probleme de imaginaţie în privinţa programului la munte. Ce faci însă dacă zăpada nu e aşa de potrivită pentru ski sau nu vrei să practici acest sport? Cazarea la pensiune este o alegere bună iar statul în interior este o opţiune pentru un timp (ne)limitat.
De neegalat este cafeaua băută dimineaţa în curtea Pensiunii de la Râu, în leagănul care te face să uiţi că eşti om mare, în toată firea, să savurezi aşadar aroma viciului cu ochii spre Bucegi. Dacă ai noroc şi este vizibilitate, îi vezi apropape tot anul cu vârful alb, strălucitor.
Un tur de orizont te localizează în geografia locului: ai în spatele vilei, dincolo de râu domolii Munţi Postăvaru. Dacă vrei, îi treci şi ajungi direct la trambulinele de la Râşnov.
În faţă, departe, Munţii Piatra-Craiului, alungiţi, spectaculoşi atât în soarele alb-gri al dimineţii cât şi în cel roşiatic al apusului.
Fac poze. Multe poze, indiferent de oră, timp şi anotimp. Primăvara şi vara, florile de câmp oferă spectacolul suprem al vieţii: pot fi urmărite din momentul începutului timid de ivire de sub zăpadă, pănă la dispariţia aproape totală. Râul de lângă vilă este şi el inepuizabil ca inspiraţie. Dacă plouă mult, cascada devine puternică, vie, periculoasă chiar. Raţe gălăgioase şi colorate, rătăcite prin aceste zone animă uneori locul. Alte păsări sunt mult mai multe şi mai enervante pentru Rocky, căinele din curte, deranjat de obrăznicia lor de a atenta la hrana lui.
Dacă vreau să schimb un pic peisajul, mă pregătesc de drum. Ce-ar fi să aleg azi (iar) Braşovul?
De la Pensiunea de la Râu ajungem la Braşov în două moduri: prin Cristian, şi avem 2o de km în Depresiunea Braşov, drum drept, fără probleme. În dreapta Munţii Postăvaru, apoi Piatra Mare şi evident, Tâmpa. În stânga drumului, vedem în zare Bucegii, Piatra Craiului şi Măgura Codlei.
Intrăm pe vestita Stradă Lungă şi căutăm un loc de parcare pentru maşină. Nu e uşor să găseşti aşa-ceva nici în timpul săptămânii, nici în week-end, dar asta e, plătim preţul comodităţii! Şi, atenţie, eu strâng mereu monede de 10 şi 50 de bani pentru parcomate, bani pe care îi iau mereu cu mine în maşină.
Dacă am ales varianta asta la dus, la întoarcere vin prin Poiana Braşov – Râşnov, pe drumul Cetăţii, dacă am chef de curbe fară-număr, fără-număr. Este un pic mai lung drumul, fiindcă din Braşov urc în Poiană, dar panorama Braşovului de pe Drumul Poienii merită din plin alegerea. În fond, şofatul se exersează zilnic iar peisajul merită surplusul de combustibil necesar. Atenţie, varianta asta nu e recomandată celor care se uită mai mult la consumul instant şi sau mediu al maşinii decât la pădurea care vine până în marginea şoselei mai-mai să o înghită în verdele ei plin de viaţă!
Să revin la Braşov. Evident, Parcul Central e punctul de reper. Deasemeni, o mică ocheadă pe Republicii nu strică, poate mai găsesc ceva de cumpărat. Oricum, pentru ceva dulce tot aici mă întorc, adică la Clătitărie. Da, la Clătitărie! Am încercat diverse combinaţii, rămân la opţiunea pentru clătitele dulci şi în ultimii ani am ales variante diverse. Mai nou, le-am descoperit pe cele cu ananas şi caramel. Pentru a consuma măcar caloriile din clătite, aleg Suişul Cetăţii(sau Castelului). Ajung aşadar la Turnul Postăvarilor şi al Vănătorilor. Rest de zid al Cetăţii Braşovului, se înalţă parcă să ascundă pădurea ce duce spre Tâmpa, dar şi ca să nu lase ochiul iscoditor să descopere prea mult măreţia şi bogăţia oraşului din interiorul zidului. Am avut noroc, totuşi, cu unele ochiuri în zid şi nu am ezitat să mă uit: Braşovul îşi expune spre soare o multitudine de acoperişuri de toate nuanţele de roşu-cărămiziu, ca o punte între om şi cer. Atmosfera medievală este completată de muzica ce se aude discret dinspre Turn. Cavaleri şi domniţe în paşi de dans se ivesc din liniştea unor timpuri de mult apuse.
Mă trezesc din călătoria mea în timp cu un înţepător miros de gaz de eşapament în nas: cineva a ales să facă drumul acesta cu maşina.
