Blog: Turism, educație, politică și de-ale mele

România – Zoologie de buzunar

Anii trecuți aflam despre marele interes românesc manifestat față de Licurici. Axele erau trasate de alții, dar ne dădeam și noi importanță și trăgeam niște liniuțe mai-mai să le acoperim pe primele.

Tot de vremuri apuse credeam că ține și sâcâitorul zgâriat pe la ușimersul cu căciula în mână, ca să nu mai zic de dizgrațiosul de-a binelea lins de preș.

Când am fost îndemnați la verticalitate în detrimentul târâtului de râme, mai să-mi sară inima din piept de-așa trăire patriotică. Vedeam cu ochii minții cum demnitatea ne revenea, cum stam noi aliniați și super-verticali și bățoși de să-i plesnească Cocoșului Galic rânza’ntr-însul, nu alta!

Dar m-am trezit odată cu ora de vară și am aflat despre unii, despre alții, despre cam aceeași, că au deja formație de renume mondial de bocitoare profesioniste în Curtea Licuricească și unde mai pui că primeau și banii noștri pe deasupra pentru asta.

Și corul, tot mai numeros și mai cunoscut, venea mări, de ne dădea lecții de moralitate, de demnitate, de deontologie, până când, pleosc! fu etichetat ca fiind o rață șchioapă.

Măi, fraților, ne-o fi scăpat Traian din brațe când eram mici, o fi tras la măsea mai mult Decebal de făcu o așa nație de tot râsu-plânsu. Parcă nici Dunărea nu mai ține cu noi, codrul nu mai e frate cu românu’, că cică nu prea mai avem codri…

Acuș zău că sunt complet în ceață și am nevoie de un atlas de zoologie și de un dicționar așijderea. Ce mai, România a ajuns din compendiu de istorie o zoologie de buzunar!

A fugit Mireasa!

Obiceiul destul de discutabil de a fura mireasa, mi se pare o joaca nereusita de oameni mari.

Cand eram copil, nuntile de la tara erau multe, durau cateva zile, iar pentru cei implicati erau o adevarata piesa de teatru in mai multe acte.

Tin minte ca joia se facea nunta la mireasa. Se aduceau diverse plocoane, fetele faceau florile de pus in piept pentru ziua nuntii. In rest – cantec, joc si voie buna.

Vinerea era ziua importanta pentru socrii mari. Se pregatea mancarea, tinerii se distrau, oalele incepeau sa se umple de sarmale, paharele cu vin, iar  veselia ii cuprindea pe cei prezenti.

Nuntile se faceau sambata sau duminica la mireasa, apoi la mire. Casa nasilor era plina de oameni, curtea la fel, incepand cu seara nuntii, si se muta apoi tot alaiul la nunii cei batrani luni seara.

Cea mai ciudata parte a nuntii: nasii erau carati cu roaba, erau urcati pe acoperisul casei, se ziceau multe si se faceau destule lucruri deocheate, ca nu prea aveau copiii voie sa stea pe-acolo. N-am inteles nici acum acele scene…

Dar sa ajungem la obiceiurile discutabile: mireasa era furata de ochii lumii. Toata lumea stia ca, de fapt, ea se lasa a fi luata, mai ales daca hotul era prietenul cel mai bun al mirelui care, pe langa ca putea oficial sa puna mana pe mireasa, mai primea si bautura drept plata.

Mi-au venit toate astea in minte cand am vazut ca Bobby nu mai e cu blonda. “A fugit Mireasa!”, m-am gandit. Intrebarea e cu cine, ca dragul nostru caine nu avea inca acel bun prieten care sa-i faca pocinogul…

N-o sa credeti, dar Bobita are acum un amic. Nici asta nu are inca un nume. Ne-a venit sa radem cand l-am vazut: e ca un semn de intrebare culcat!

E un dulau  ciufulit, negru, smecher, dar pana la urma chiar de treaba. Latra cand vede pe cineva sau ceva ca se apropie. Ca sa vedem cum se impaca cei doi, l-am legat pe cel nou aproape de cusca lui Bobby.

Pana sa-l apropiem si pe asta de casa, cainele oficial n-avea treaba cu paza; pleca, venea, niciodata nu stiai pe unde isi face veacul.

Acum, ca ii acordam atentie si celuilalt, cand vedea ca ne ducem sa-i dam mancare, tragea caldarusa din fata musafirului, sa nu poata sa ajunga la ea.

Bobby nu mai pleaca de langa casa. Sta la 2-3 metri de celalalt. Cand nou-venitul da tonul, se pune si el pe latrat.

Mai mult: cand a plouat afara, au stat amandoi in cusca fara probleme.

Un nou prieten vine sa inlocuiasca o mireasa fugara?

Dor de normalitate

Educatia primita in copilarie si in adolescenta nu se potriveste cu realitatea bazarului in care traim acum.

Despre oamenii simpli stiam din literatura ca au bun-simt si demnitate. Vedeam zilnic dovezi care sustineau acest lucru.

Intelectualii, oricat de oprimati au fost in regimul comunist, erau priviti cu respect din perspectiva profesionala, chiar si de cei mai inraiti propagandisti.

Azi, nimic nu se mai potriveste. Om matur fiind, nu mai inteleg nimic, ce sa mai astept de la tinerii care s-au nascut si traiesc in aceasta realitate bulversata si bulversanta.

Succesurile au succese, Sanzi a facut Dreptu’ si master in politici de-nu-stiu-care, smecherii de tot felul lucreaza la ambasade in loc sa fie stransi din cluburi si trimisi pe bune la munca.

Saracia ne aduce unerori in fata aspecte greu de imaginat si de acceptat de degradare, de depersonalizare pana la abrutizare.

Cozile, atat de urate si de condamnate in trecut, se insinueaza in viata noastra de acum ca si cum nu ar vrea sa ne lase nici sa uitam, dar nici sa traim.

Decenta in orice este o rara avis, o exceptie pe care cu disperare o cautam, ca si cum normalitatea este un deziderat si nu …normalitate.

Ii respect pe conducatorii care au inteles ca rolul lor este sa lumineze poporul, sa-l educe, nu sa-l indobitoceasca.

Inteleg disperarea cand nu ai ce manca si mai ales cand nu ai ce sa le dai de mancare celor care depind de tine, dar condamn lipsa de iubire fata de semeni a celor alesi sa conduca, nu sa mane o turma.

Lipsa de demnitate a celor care se omoara pentru un kil de zahar sau de ulei este condamnabila dar obstinenta cu care sunt adusi oamenii in aceasta stare este criminala.

Mi-e dor de normalitate!

Seismul din Japonia si amintirile despre Cernobal

Globalizarea are parti bune si rele. Prin mijloace media am vazut imaginile considerate apocaliptice de la megaseismul japonez si de la urmarile valului tsunami care a urmat. Mai nou, exploziea unui reactor nuclear. Guvernul japonez a informat prompt populatia si a actionat eficient iar in cazul centralei nucleare, preventiv. Google a oferit posibilitatea de cautare a rudelor si prietenilor  celor ce au vazut moartea cu ochii.

Am trait alaturi de japonezi frica fireasca fata de ceva ce nu putem controla, de ceva mai presus de noi. I-am admirat si invidiat pentru calmul extraordinar de pe fetele lor. Oameni care erau in pericol de moarte stiau sa fie decenti si totodata eficienti in a-si salva viata.

Lectia de comportament a acestui popor in cazuri extreme ar trebui sa fie urmata de restul lumii. Educatia, exercitiile facute sistematic de la inceputul vietii si pana la sfarsitul ei pentru  ca  fiecare sa stie cum sa se comporte in caz de cutremur isi dovedesc  in astfel de cazuri eficienta. Totul e luat in serios si de toata lumea. In patru minute au constituit celula de criza a Guvernului nipon pentru a actiona in cazul acestui cataclism, in plus fata de toate institutiile care erau la post, pregatite pentru a interveni in caz de nevoie. Au evacuat populatia din aproperea centralei nucleare  si au transmis masurile de urmat.

In ’86, pe 26 aprilie, a fost accidentul nuclear de la Cernobal. Noi am aflat pe 28. Destul timp ca sa nu poata fi luate masuri corecte de preventie, de asta au si fost grozaviile despre care mult mai tarziu, dupa caderea Cortinei de Fieram putut afla mai multe.

Eram studenta la Geografie. Locuiam in Bucuresti, intr-un bloc “cutie de chibrituri” la Frigocom. Cladirea din fata era foarte aproape. Majoritatea locatarilor erau persoane in varsta. La radio si la TV eram anuntati sa inchidem geamurile. Tin minte ca vecinii de vis-a-vis le-au tinut asa luni intregi. Ma gandeam cum de nu se sufoca.

Era plina criza de alimente in piete, in magazine si in restaurante. Nu aveam voie sa consumam legume, zarzavaturi si nici alte produse proaspete, ci doar conserve.

Pastele a fost atunci pe 1 sau pe 2 Mai. Aveam programata aplicatia practica intre 3 si 10 mai in Moldova. Ministerul Educatiei de atunci nu a anulat-o, asa ca ne-am dus de la Bucuresti prin Podisul si Subcarpatii Moldovei, pana la Vatra Dornei.

Am vizitat barajul de la Stanca-Costesti, pe Prut. Cand am coborat din autocar, fie real, fie din cauza autosugestiei, aveam senzatia ca ne sufocam. Pe sosele, pe tot traseul, nici tipenie de om. Doar noi. In restaurante, pe traseu, eram rasfatati cu friptura de pui, ceea ce in mod normal nu am fi gasit. Cu siguranta erau in stoc si voiau sa scape de marfa. Conservele erau la mare cautare printre potentatii vremii.

La Vatra Dornei, am ajuns spre seara. Am fost cazati la o vila. Pa strazile statiunii, doar noi si pompierii militari care spalau cu jeturi de apa copacii din oras si strazile. Camerele nu erau incalzite. Senzatia de teama, de frig, de neputinta si de necunoscut a fost atat de coplesitoare, ca am adormit foarte greu, spre dimineata. Niciodata de atunci nu mi-am mai dorit sa vizitez orasul, desi intre timp am aflat ca s-a schimbat mult.

O colega era insarcinata in luna a treia sau a patra. Ne intrebam daca va face intrerupere de sarcina. Eram pe vremea lui Ceausescu. Se zvonea ca ar da voie, ca sa nu se nasca copii cu malformatii. Nu vreau sa-mi inchipui ce a fost in sufletul acelei tinere femei pana cand si-a vazut copilul.

Se spune ca acasa e acolo unde te simti bine. Cred ca ar trebui adaugat caacasa e si acolo unde autoritatile lucreaza pentru tine, si nu ti se spune ca statul nu are nicio obligatie fata de cetatenii lui, uitandu-se ca acestia sunt platitori de taxe si de impozite.

Imi doresc sa vad  cum pe plaiurile mioritice se inlocuiesc niste sintagme paguboase gen las-o, ba, ca merge-asa  sau ne descurcam noi  cu asa e bine, eficient, corect – pentru fiecare dintre noi si pentru binele comun.

Cred ca trebuie sa uitam ca berzei chioare ii face Dumnezeu cuib si sa trecem la avem de facut asta, avem de urmat asta ca sa fim in siguranta si ca sa prosperam.

Platim pentru ISU. Nu am vazut specialisti sa iasa sa inceapa macar acum sa faca o informare corecta a populatiei cu privire la protectia antiseismica si lamasurile necesare pentru eventualitatea unui accident nuclear la centrala de la Cernavoda (sa ne amintim ca voiau chiar sa desfiinteze spitalul).

Au incercat unii ziaristi – desi nu ei sunt cei platiti pentru asta, sa ne arate ce ar trebui sa facem, cum si unde sa ne protejam in timpul cutremurului. O incropeala tipic romaneasca, ceva despre care saptamana viitoare nu se va mai vorbi daca un alt divort din lumea mondena damboviteana se va ivi cu speranta unui rating mai mare.

Nu am vazut ca serviciile specializate sa elaboreze  si sa popularizeze un plan de masuri adaptat la cunostintele actuale despre comportamentul  seismic al cladirilor si cu atat mai putin al celor din Romania. Deasemeni, Cernavoda este o realitate. Populatia are nevoie de informare si exercitiu pentru a actiona cum trebuie in cazul, Doamne-fereste, al unei nenorociri.

Autoritatile locale bifeaza superficial aceste indatoriri ca fiind indeplinite, Guvernul arunca pisica in teritoriu, insistand pe descentralizare, uitand ca a luat, a acaparat la nivel central aproape toate finantele si puterea de decizie.

Contribuabilul obisnuit  se comporta ca o masa gelatinoasa, fara puterea, curajul si eficienta in a-si cere si obtine dreptul la informare, la serviciu public eficient si la respect din partea autoritatilor.

Japonia si poporul sau sunt un exemplu pentru o lume intreaga. Tara Soarelui-Rasare va dovedi cu siguranta inca o data ca stie sa renasca din propria-i durere.

Vreau sa imi pot respecta tara, sa nu ma rusinez nici aici si nici aiurea de poporul  acesta si mai ales vreau ca cei care ne si ma conduc sa se bucure de increderea  cetateanului obisnuit.

Bobby – Exemplu masculin

Bobby este caine mostenit. Il avem la casa de la munte. Este maidanez, dar cu sange de lup. A facut anul trecut cinci pui, insa a ramas doar el din intreaga familie canina sa pazeasca tot.

Nu suporta spatiile inchise. Hotarat lucru, este un caine cu libertatea in vene. Are cusca noua, mare, si cu de toate, dar el este obisnuit sa hoinareasca liber. Cand a fost cazul sa-si ia casa in primire nici n-a vrut sa auda. A sarit peste plasa ce-i inconjura cusca si dus a fost. In zilele ce au urmat venea foarte precaut sa manance, si-atat.

Mesajul a fost foarte clar: este bine ce vreau eu, nu ce credeti voi.

In fine, Bobby si-a capatat renumele de comis-voiajor: vine, pleaca, niciodata nu stii daca te poti baza pe el.

Bobby are relatii ciudate cu alte specii: prinde soareci de camp, scoate cartite din musuroaie si lasa pisoii sa puna stapanire pe teritoriul lui.

In vara, s-a aciuat in cusca un motanel pricajit, cat o palma. Am observat cu surprindere ca nu numai ca nu i-a facut nimic felinei minuscule, dar chiar a lasat-o sa-i ia locul. Pisoiasul era stapan pe cusca si pe mancarea lui Bobby. Cred ca n-a vrut sa-si puna mintea cu intrusul.

In mod neasteptat, cainele a devenit mai responsabil de cand are partenera. Si-a adus iubita in curte, la el in cusca, si ne-a si prezentat-o. Noi ii zicem “Mireasa”. Inca nu are nume, dar daca ramane cu Bobby al nostru, sigur o vom boteza si pe ea. Este o catea alba, cu blana destul de lunga, sa o apere de frigul de aici.

Este o fericita: Bobby o lasa sa stea in cusca lui  iar el ramane afara, desi ar avea loc berechet amandoi inauntru. Nici nu se mai repede ca inainte sa manance imediat tot ce primeste, ci o lasa intai pe ea sa se sature.

Ce mai, avem un exemplu de comportament masculin protector. Bobby al nostru e un adevarat gentleman.

Citește și postările mai noi | Citește și postările mai vechi