Blog: Turism, educație, politică și de-ale mele

Recensământ 2011 – Utilitate sau cacealma

Anul acesta vom avea recensământ. Teoretic, cele vreo 50 mil EURO ar trebui să fie cheltuite cu folos, adică să ştim şi noi câţi (mai) suntem în ţară, care cu ce se ocupă, ce venituri avem, cărei naţii îi aparţinem.

Au apărut deja pe postul naţional de televiziune mesaje ale unei asociaţii de romi prin care reprezentanţii acestei etnii sunt îndemnaţi să declare ceea ce sunt.

Mă surprinde însă (aviz celor care au dat banii pe spot) că una din protagoniste spune ,, Ei vor să-mi fie ruşine,, iar până la final nu aflăm cine sunt cei invocaţi că ar dori asta. Oricum, dreptul omului de a se declara că e ceea ce vrea el nu-l poţi lua.

Interesul minorităţilor – de fapt al celor ce sunt sau se declară reprezentanţii lor şi care să fim bine înţeleşi – o duc al naibii de bine, este să fie cât mai mulţi ca să poată să fie ei mai …reprezentativi când cer sau impun drepturi peste cele ale populaţiei majoritare.

Nu prea înţeleg eu conceptul de discriminare pozitivă. Ştiu doar că discriminarea e discriminare şi-atât. În privinţa asta, Sarkozy avea dreptate să spună că cei care vor să trăiască în Franţa trebuie să accepte legile ei.

Ce vor face conaţionalii noştri maghiari dar mai ales secuii care au un ţinut al lor şi chiar reprezentant sau aşa-ceva la Bruxelles? Mereu au susţinut că sunt mai mulţi decât au reieşit la numărătoarea oficială. Dacă pentru perioada de până în 1989 pot să cred că le era frică să-şi declare apartenenţa etnică, la celelalte recensăminte chiar nu i-a oprit nimeni să o facă.

Aşadar, recensământul 2011 va veni, va trece, ideea e că nu prea ştim dacă va reflecta starea naţiunii din punct de vedere demografic de acum. Ce se întâmplă cu cei care sunt plecaţi dar pe care rudele îi declară în ţară? Ce facem cu morţii-vii care tot apăreau pe listele de alegători, vor dispărea de pe acestea?

Tare mă tem că e doar un subiect de discuţie şi (încă) o ocazie pentru unii de a face rost de bani şi de informaţii. Şi cine deţine informaţia e tare! Că la anul avem alegeri, nu?

Cheile Râşnoavei – O destinaţie a celor ce aleg cazarea la Pensiunea de la Râu

Ne găsiţi uşor dacă veniţi pe DN1(E 60) pe Valea Prahovei – dinspre Azuga, faceţi  stânga după ce treceţi podul de la intrarea în Predeal. Aveţi indicatoare spre Pârâu-Rece, Râşnov, Bran. Acesta este DN 73A.

Veţi fi puţin încordaţi în curbele de după Pârâu-Rece dar puteţi considera că aşa vă exersaţi abilităţile de şoferi. Puteţi în anii următori să vă număraţi printre participanţii la Raliul Braşovului sau la cursele de off-road atât auto cât şi moto care au loc în zonă. Când scăpaţi de curbe şi ajungeţi în zona joasă, depresionară (Ţara Bârsei sau Depresiunea Braşovului), veţi mai avea câţiva km de făcut până la noi. Suntem ultima pensiune pe acest traseu pe partea dreaptă a drumului, înainte de Râşnov.

Ca să vă atragem la noi, pe lângă prezentarea Pensiunii de la Râu, vă vom aduce şi informaţii despre atracţiile turistice din apropiere.

Fiindcă  tot v-am detaliat traseul acesta, vă propunem o escapadă în Cheile Râşnoavei (dinspre Pârâu-Rece, se face drum spre dreapta spre această zonă carstică sau dacă veniţi dinspre Pensiunea de la Râu, la circa 3 km pe stânga intraţi pe acest drum). Din păcate pentru maşinile joase, drumul nu este grozav, dar nici imposibil. Puteţi alege să faceţi traseul ca o excursie lejeră  pe jos, de căteva ore. La sfârşit de săptămână, zona este plină de braşoveni, de prahoveni şi de bucureşteni veniţi la iarbă verde.

Dacă vă plac sporturile extreme, aveţi posibilitatea de a le practica. Telefoanele celor care se ocupă de organizarea unor astfel de evenimente sunt afişate pe bannere. Cei mai puţin dispuşi să facă mişcare pe propriile picioare, au centru de echitaţie la dispoziţie. Dacă e foarte cald, o baie în Râşnoava şi o plajă pe malul ei ar fi alegerile cele mai potrivite.

Aşadar, Cheile Râşnoavei, pe care le puteţi vedea de la Pensiunea de la Râu, reprezintă o posibilă destinaţie a vacanţei Dumneavoastră dacă alegeţi să vă cazaţi la noi.

Pet-shopul de acasă – Episodul II

Cu peştii, m-am trezit că vine acasă aducându-i în borcan. Era iarnă cumplită afară, iar nedumerirea mea a fost cum de au rezistat gerului. A zis că-i are de la prietenul lui. Cum peşti încă nu mai crescusem, m-am documentat pe net ce mănâncă, iar a doua zi, când s-a deschis la pet-shop, m-am dus să fac rost de cele necesare peştilor. Aşa am aflat şi de unde îi luase.

Peştişorii nu prea au făcut mulţi purici la noi, că şi acvaticele fiinţe au ajuns în curând în grija noastră exclusivă. Apoi au populat un acvariu mai mare.

Pisicile sunt sigur preferatele lui. Dacă pe mine mă enervează profund, probabil că se mâţâie mai mult decât o fac eu, pentru el sunt animalele ideale! Stau să le mângâi, răspund la stimuli, mai mănâncă şi singure la o adică. Eventual nu trebuie să-ţi faci probleme cu igiena lor.

Lucrurile par a se complica dacă dai de o mâţă birmaneză gata crescută, fiţoasă, nervoasă, agresivă şi supărăcioasă. O doamnă, mare iubitoare de animale, ştia că Copilul zbârnâie să-i luăm pisică. Tocmai ce găsise una în cartier, printre blocuri. Probabil pierdută, rămăsese zgribulită prin copaci, speriată şi nemâncată vreo trei zile. După ce a reuşit cu pompierii s-o dea jos, m-a sunat, a zis că are pisica, m-a ajutat să-i cumpăr cele trebuincioase, plus medicamentele necesare. Oricum, şi doamna de la pet-shop a fost foarte de treabă. Mai puţin pisica.

Nu mai crescusem mâţe în casă. Ca să nu mai zic că habar n-aveam ce trebuie să facă, când, cum. La ţară, pisicile stăteau afară, prin pod sau în magazie, duceau o viaţă destul de independentă. Pisica noastră, botezată imediat după aspect şi fiţe Lady D sau Prinţesa, s-a dovedit a fi extrem de bine crescută – mergea la toaletă, până a alunecat, s-a speriat şi apoi – vezi balamuc: mâţa voia la baie, dar îi era frică. Asta era noaptea târziu. Afară, era ger de crăpau pietrele şi, fie că văzuse zăpada, fie că nu era obişnuită decât în casă, mieuna din toţi rărunchii, dar ce puteam face? La baie nu, afară nu, puteam să-i ţinem doar companie în aceste momente de grea încercare.

În camera Copilului, era şi un fotoliu. Temporar, patul pisicii tot acolo. Pentru a depăşi situaţia, pisica a găsit de cuviinţă că poate înlocui baia cu fotoliul. Afară era prea frig. Copilul, conştient de alegerea pisicii, m-a chemat, să am eu grijă de pisică, pretextând că îi e somn, că a doua zi va fi foarte obosit la şcoală. Nu mi-a mirosit a bine ce-mi zice. Nici la propriu. Ei da, Prinţesa, tot prinţesă. Dar de a doua zi, i-a căzut rangul, că i-am schimbat palatul. Unul mai pământean, pe care l-a acceptat cu greu, ne-a făcut destule probleme, noi am rezistat eroic. Peste câteva luni, a plecat cu Prinţul. Poate a dus-o în castelul de cleştar pe care şi-l dorea.

De-atunci, să nu mai aud de mâţe în casă.

Liceul – Răul necesar?

Dacă înainte de ’89 liceul era capăt de drum pentru instruirea majorității populației noastre, puțini aventurându-se spre sita admiterii, acum e doar răul necesar pe care elevii trebuie să-l îndure ca să obțină diploma de BAC fără de care nu pot accede la facultățile fără-număr spre care se îndreaptă.

Numeroasele încercări de a reforma învățământul românesc au eșuat în devalorizarea sistemului de evaluare când s-a făcut admiterea în funcție de mediile din timpul anului sau anilor, când media de la tezele cu subiect unic era necesară la admiterea în liceu, când nota de la BAC conta pentru admitere.

Nu s-a pierdut nici aici tradiția neaoș românească de a strica și bruma de normalitate și de sistem de valori din domeniul educației. Au fost ani când se dădeau OG sau HG care reglementau examenele naționale în timpul desfășurării lor, atunci a apărut sesiunea de BAC din toamnă (de fapt din august) ca să treacă toți copiii făcătorilor de legi din țară. La fel și cu tezele unice la care unii participau doar dacă aveau chef atunci când erau planificate, că doar sistemul trebuia să vină în întâmpinarea elevului și a nevoilor sale și să organizeze tezele de după teze ca să vină toți să le susțină, chiar dacă absența nu avea motive obiective.

Din păcate, de cele mai multe ori, în bulversarea aceasta generală, mulți tineri au ales – evident cu largul suport al adulților calea mai ușoară: chiul acoperit de scutiri medicale nejistificate, examene finale pentru care tot ceea ce contează e să poată copia și să aibă din ce sau după cine s-o facă.

Sunt mulți elevii care spun că nu le trebuie liceul, că vor doar diploma de BAC. Pierd astfel o parte a vieții lor pe care fostele generații o consideră unică – viața de licean, arzându-și anii aceștia într-o trăire negativă fără să acumuleze nimic sau aproape nimic din complexitatea acestor clipe. Își transformă anii adolescenței într-o rutină păguboasă, lipsită de conținutul dezvoltării personalității, fără minima cultură generală care chiar contează mai târziu. Liceul este pentru unii, fiindcă sistemul le permite, barul deschis patru ani, la care nota de plată este o recompensă nemeritată – diploma de BAC, și asta în condițiile în care învățământul obligatoriu nu e de 12 ani ci mai puțin. Am ajuns ca o întreagă societate să susținem un învățămât superior aproape obligatoriu. De ce?

Îi admir cu atât mai mult în acest context pe tinerii care au ales o altă abordare: liceul ca o etapă necesară și importantă în devenirea lor ca oameni, ca viitori profesioniști responsabili. Și nu sunt șoareci de bibliotecă. Și nici tocilari. Sunt adolescenți pentru care a meritat să scriu acest articol pe blog.

Pet-shopul de acasă – Episodul I

Când eram mică, la ţară fiind, nu prea îşi punea cineva problema ce animal de companie să-i ia copilului. Aveam întotdeauna câine, pisică sau pisici, păsări de curte banale şi eventual porc. Peştii erau prăjiţi în tigaie, eventual se aflau în acvariul de la şcoală. Cobai am văzut în documentare, papagalii erau tot o raritate.

Copilul, născut şi crescut la oraş, a văzut primii boboci de raţă pe la vreo doi ani, la o vecină de la sat, şi de atâta drag, cum sigur îşi poate închipui oricine, a luat unul în mână şi de atâta afecţiune, l-a strâns aşa tare, până a murit. Nici acum, după atâţia ani, vecina nu uită să-i amintească cum că îi este dator cu o raţă.

La patru-cinci ani, a văzut în piaţă, de Paşte, iepuraşi. A vrut bineînţeles şi el unul. Chiar am crezut că va fi Ok, dar iepuraşul cam…puţea (îi amenajasem în balcon ceva). Cu toate eforturile mele de a depăşi inconvenientul, a trebuit să-l duc undeva la curte, unde unele cunoştinţe mai creşteau şi alţi Urecheaţi.

Broaştele ţestoase, sinceră să fiu, nu-mi mai amintesc cum au ajuns în casa noastră. Am impresia că una că i-a fost făcută cadou de cineva de ziua lui. Oricum, ştiu că era micuţă, că am plecat destul de repede cu ea la sat şi s-a pierdut prin grădină. Mai târziu, o altă broască a apărut în peisaj dar şi asta a preferat verdeaţa din grădină.

Câinii nu-i prea plac, fiindcă Bruno (care e cât se poate de negru ), dog german, adus când avea doar vreo şase luni, a crescut foarte repede şi a ajuns mai puternic decât firavul copil de atunci. Canina făptură, dornică de joacă, ţinea morţiş să pună stăpânire pe încălţările juniorului, se urca cu labele pe el şi, puternic fiind, l-a trântit de câteva ori. Aşa s-au rupt relaţiile înainte ca ele să înceapă serios.

A vrut să aibă şi alţi câini, dar mici, iar cum Bruno este cât se poate de prezent în toată curtea, nu am crezut că ar fi cazul să-i aducem jucării. Veneau oricum ele singure, însă despre relaţia specială dintre Bruno şi pisici am mai multe de scris.

Mai târziu, Copilul a vrut de toate şi în general a cam şi avut: el animăluţele, noi grija lor. A vrut hamsteri, i-am luat, dar s-a plictisit destul de repede să-i îngrijească, deşi de fiecare dată, mai ales despre responsabilitatea şi dificultatea creşterii unui animal vorbeam. Au fost un El şi o Ea, el bleg, ea foarte agitată. Trebuia să-i cam păzim blana. Când familia lor a devenit şi mai numeroasă, dificultăţile au crescut şi a trebuit să-i dăm (motivul invocat – a venit Sanepidul şi i-a luat).

A venit rândul papagalilor. După nenumărate încercări ale lui de a ne convinge că merită, că îi va îngriji, că doar în grija lui vor fi, am cedat. Am avut întâi unul. Se plictisea singur în colivie, aşa că ne-am gândit că n-ar strica să-i aducem o pereche. Era o domnişoară cam năbădăioasă, care, atunci când el se apropia, îl bătea, îl ciufulea de îi zburau fulgii la propriu de pe el şi prin toată încăperea. Cu mâncarea lor, acelaşi lucru- zburau seminţele de mei prin casă mai ceva ca alicele din puşca de vânătoare.

Copilul, destul de ataşat de Căcălici (nume extrem de bine atribuite, dealtfel), zicea pas la tot ce însemna curăţirea coliviei, a camerelor de urmele papagaliceşti în general. Din cauza unor mici probleme ale noastre de sănătate, care ar fi putut fi provocate de puful minunaţilor, şi aceştia au trebuit să-şi ia zborul de la noi.

Citește și postările mai noi | Citește și postările mai vechi