Blog: Turism, educație, politică și de-ale mele

Valea Loirei – Castele, iubire, istorie și cultură

Când vine vorba de Franța, mintea noastră scoate imediat din cotloane ceea ce a auzit mai des la școală: Paris și Valea Loirei.

Parisul are farmecul, atracțiile, romantismul și senzualitatea care îl fac de neegalat în vacanțele romantice.

Valea Loirei este mai mult decât atât prin varietate, încărcătură istorică, artă și cultură întinse pe leneșa și imprevizibila Loară. Câte intrigi, câte iubiri, secrete și vieți ascunse dincolo de zidurile castelelor! Câtă diversitate și totodată unitate în construcțiile acestea!

 

Cel mai mult mi-a plăcut Chenonceau. Raiul pe pământ începe de la intrarea pe aleile străjuite de copaci, ca un arc peste timp și către cer. Pădurea de mesteceni din spatele castelului arată ca o defilare de mirese pe cel mai râvnit podium al lumii.

Cât curaj să faci posibilă existența a două grădini total diferite: una sofisticată, cochetă, a amantei, alta corectă, austeră a consoartei oficiale. Este o asumare bărbătească a unei realități, tipic franțuzească, dar și recunoașterea unei slăbiciuni umane a celui egal cu Dumnezeu pe pământ.

Chenonceau are în interior decorațiuni vechi, care dau autenticitate istoriei și locului, dar și aranjamente noi, care te fac să te simți ceva mai confortabil în realitatea zilei pe care o trăiești. Din fericire, o combinație naturală, nechicioasă, doar prietenoasă.

Câte intrigi s-au legat și dezlegat în plimbările cu barca din jurul castelului? Câte vieți au ascuns zidurile lui de piatră  și cât de importante au fost ele pentru omenire?

Pompei – Fascinație și durere

Am aflat cu ani în urmă despre erupția Vezuviului, despre Pompei și Herculane. Am citit apoi Quo vadis, pentru care în 1905 Henryk Sienkiewicz a obținut Premiul Nobel.

Albumele cu imagini de la Pompei m-au impresionat enorm. Ceea ce am văzut însă la fața locului este încărcat de tragedia rămasă în trupurile contorsionate de durere.

Figurile din ipsos care sunt acum expuse publicului au un mare impact emoțional. Dincolo de aceste mulaje, au rămas peste timp ruine ale unui oraș prosper, elegant, rafinat, decadent, bine organizat.

Romanii au știut să-și răsfețe trupul în băi și lupanare, spiritul în piețe și mai ales să lase modele inginerești și arhitecturale greu de egalat: pereți zidiți ca fagurii de miere printr-un procedeu preluat de japonezi pentru construcțiile lor ce luptă cu marile seisme.

Apeducte care au trecut proba timpului.

Treceri de pietoni din piatră, ca niște zebre din piatră albă, culcate leneș pe caldarâm, de care conducătorii atelajelor vremii nu puteau trece fără reducerea vitezei.

Ecartamentul despre care auzim la căile ferate, care era distanța dintre fundurile cailor de la trăsuri.

Semne de circulație personalizate, indicatoare stradale, inclusiv cele care duceau spre casele cu felinare roșii.

Găsești aici mall-urile antice, care au inspirat structura și poziționarea celor noi.

Aerul fierbinte, de început de septembrie, fără cea mai mică adiere de vânt, face greu de respirat atmosfera încărcată de istorie și suferință a lumii antice în fața voinței Celui de Sus. Pompeiul trebuie văzut ca o lecție de umilință și viață dincolo de umbrele apăsătoare ale morții.

Un câine păzește niște porți care de mult și-au uitat stăpânii. Mozaicurile din băi sunt parcă încremenite în așteptare. Florile de ceară ridicate sfios printre ruine sunt semn că viața nu așteaptă. Viața o ia înainte…

 


 

 

Napoli- amețitorul amestec

Cum altfel îți poți imagina Napoli decât scăldat în soare? Toropit de căldura revărsată peste litoralul Mării Tireniene, Napoli te fascinează, te sperie, te atrage ca un magnet.

Contrariile sunt aici la ele acasă: chiloți la uscat printre numeroasele steaguri expuse din belșug la balcoanele unor blocuri-chibrit ce mai-mai că stau să cadă.

Clădiri cu fațade coșcovite și multicolore ca o rană suprainfectată de cerșetor exhibiționist, laolaltă cu palate ce scrutează zările, cu turnuri de apărare și ziduri impunătoare.

Marea, caldă și iubitoare, languroasă în după-amiaza prea caldă până și pentru ea, atât de încercată de fierbințeala ușor răcorită de vapoarele care o brăzdează ca un evantai.

Amurgul cuprinde liniștit ca într-o capcană toată suflarea orașului: copii care își scot însoțitorii la o tură de alergat, câini mari și mici ca la o expoziție tematică, bătrânei care joacă ceva ce încă nu am prea înțeles eu ce e, turiști zăpăciți de tot și de toate, uitându-se buimaci spre toate zările, să nu scape nimic din ce ar putea defini până la urmă orașul și- peste toate- teatrul San Carlo– arc peste timpul Italiei, din 1737, care își anunță programul estival și pe cel de toamnă deși biletele sunt deja epuizate.

Cum să uiți așa ușor Napoli?

Londra, între muzee și Soho

Ce să vezi mai înâi când ajungi la Londra? Pentru curiozitatea științifică, poți alege întâi Greenwich. Ce-o fi acest Meridian Zero? Este dunga deasupra căreia fiecare vizitator vrea să se pozeze, cu piciorul stâng într-o emisferă și cu dreptul în cealaltă. Dacă nu ai rabdare să vizitezi observatorul cu ochiul unui cunoscător, ai putea fi extrem de dezamăgit.

Drumul poate să ducă apoi la The British Museum. Modern, aglomerat, pentru toate sferele de interes, trebuie să ai picioare bune, timp, răbdare să-l vizitezi pe tot. Este oricum ceva ce nu poți uita ușor și nu poți nici să nu faci comparația cu Louvre.

Personal, prefer The National Gallery, așa cum la Paris mi-a plăcut mai mult Musee d’Orsay decât Louvre. Oricum, gusturile nu se discută.

Prânzul în centrul Londrei a fost una din cele mai bune alegeri culinare din Marea Britanie. Nu mai suportam nici măcar să mai auzim de fish and chips, așa că schimbarea meniului a fost de bun augur: rafinament în prepararea peștelui, legume cu sosuri delicioase, deserturi din mere cu sos caramel.

Apusul de soare l-am petrecut pe băncile din Soho Square Gardens, printre sutele de tineri ciudat îmbrăcați, care țineau morțiș să iasă în evidență. Aglomerație mare, câini, tați care își supravegheau odraslele ce făceau primii pași, o lume pestriță și extrem de tolerantă în diversitatea ei. Și culmea, peste o zi sau două, avea să izbucnească tărăboiul pe străzile acestea și pe altele apropiate.

Insula Capri sau filmul în care poţi să joci şi tu

Pe Insula Capri am dorit să merg după ce am văzut filmele italiene clasice. Cred că alături de Veneţia şi Paris, acesta este locul romantic în care visăm să ajungem măcar o dată în viaţă.

Pe o căldură şi un soare dogoritor, călătoria cu ferry-boat-ul până pe insulă a fost o adevărată binecuvântare. Ajunşi aici, opţiunile erau să urcăm pe jos au cu funicularul. Bineînţeles că am ales a doua variantă. Mersul pe jos l-am rezervat explorării aleilor, grădinilor, parcurilor acestui loc rupt parcă din poveştile romantice de altădată.

 

Pisici leneşe, adormite, străzi  întortocheate, presărate cu petale căzute ici-colo, parfumuri expuse la intrarea în restaurante, magazine de lux cu vitrine care te lasă la propriu cu gura căscată, pizza pe care o mănânci la preţ dublu faţă de cel din lista de bucate, italieni îndrăgostiţi care se ceartă în auzul şi în văzul tuturor, forfotă, agitaţie, căldură şi iar căldură, dar peste toate se întinde atotcuprinzătoare admiraţia, iubirea la prima vedere care te cuprinde faţă de acest loc pe care cu greu îl poţi crede real.

Am coborât apoi pentru o scurtă baie în Marea Tireniană. Plaja mică, pietroasă iar apa caldă, curată şi de culoarea smaraldului.

Am trăit aceste câteva ore cu intensitatea unor ani. Drumul de întoarcere a fost cu Insula Capri învăluită de razele obosite ale unui minunat amurg de sfârşit de august.

Citește și postările mai noi | Citește și postările mai vechi