Blogu’ meu, ediţia de toamnă-vară şi nu invers
Vorbeam la începutul verii despre fotografiile de vacanţă. Acum voi scrie aşa, ca să mă aflu în treabă şi ca să nu mă mai bată Copilu’ la cap că nu mai am nimic nou pe blog. Adevărul e că nu pot să scriu aşa, la comandă. Am nevoie de o anumită stare pentru asta.
Stau în mijlocul patului, îi ascult live la propriu pe cei de la Radio Mistik Sound care dau petrecere în curtea Pensiunii de la Râu şi mă uit din când în când pe geam la munţii din faţă.
Pe blog nu voi scrie chestii deştepte, voi lăsa doar câteva poze să coloreze postarea.
E clar că vacanţa asta a adus la finalul ei şi lenea aferentă. Până la o nouă efuziune creatoare, să lăsăm soarele să răsară şi să apună atât de frumos încât să ne minunăm şi noi…
Londra – Vie, copleşitoare, incitantă
Parcă acum aştept peştele la grătar cu legume, la un restaurant din centrul Londrei. Şi merele cu dulceaţă şi îngheţată. Este curios că mi-a făcut acest oraş aşa farmece, deşi l-am evitat destui ani.
Dacă fish and chips am urât aproape de la început (peşte prăjit cu cartofi-pai), legumele lor la grătar, peştele uşor şi fructele coapte m-au surprins plăcut şi m-au cucerit definitiv.
Ce să faci vara, în vacanţa din iulie? Dacă ai inspiraţie şi evident, noroc de vreme bună, Londra este o alegere care poate fi un reper al călătoriilor tale de suflet. Am mai scris despre acest oraş dar asta nu mă împiedică să revin asupra subiectului.
Metroul londonez este intuitiv şi sigur, dar să ai grijă: obiectivele turistice accesibile din staţii nu ţi se oferă bonus ca informaţie, ca la Paris de exemplu. Trebuie să te informezi dinainte, dar asta face parte din pregătirea unei vacanţe.
Catedrala Saint Paul m-a copleşit prin dimensiuni. În faţa intrării, o mireasă trecea să impresioneze atât mirele cât şi pelicula fotografică. Am pozat-o şi eu.
Am stat să văd schimbarea gărzii la Buckingham Palace. O lume pestriţă, înghesuită pe străzile şi în parcurile din apropiere care aştepta minunea. Nu m-a dat gata nimic din acest spectacol dorit pompos, în ambalaj de firmă. Nici veveriţele din pomii din apropiere nu s-au arătat mai impresionate.
Asfinţitul soarelui pe Tamisa a făcut podurile şi dârele de lumină să adoarmă molcom pe linia de albastru a contopirii cerului cu apa.
Soho, o aglomerare umană de sexe nedefinite, de tineri care aleg să simtă la propriu firul ierbii, atâta cât mai poate fi el veritabil şi viu în Londra.
Ochiul Londrei îţi poate oferi o vedrere de sus a oraşului. Dar şi de jos în sus poţi vedea şi filtra imaginile după bunul plac şi inspiraţia de moment.
Eeeei, mai bine las imaginile să scrie povestea londoneză mai departe!
Portugalia – Oraşe-fantomă şi cazinouri de top
Când intri în Portugalia prin sud, te izbeşte contrastul dezvoltării diferite de o parte şi de alta a graniţei. Spania rămâne un etalon al combinării valorilor medievale cu modernismul afişat parcă ostentativ, în timp ce Portugalia te duce într-o spectaculoasă călătorie în timp.
Lisabona nu a reuşit să-şi păstreze funcţionale toate bijuteriile arhitectonice construite în secolele trecute. Centrul istoric te translatează într-un timp de mult pierdut de cea care a fost cândva la cârma navelor ce cucereau lumea şi care aduceau spre acest mic tărâm european bogăţii cu nemiluita. Sentimentul de oraş-fantomă este extrem de puternic în această parte a Lisabonei. Chiar şi populaţia pestriţă, săracă şi toropită de căldură contribuie la acest portret al oraşului.
Modernismul a încercat să se impună în zona gurii de metrou Oriente, acolo unde s-a încercat atragerea fluxului de turişti mai ales spre Oceanario. Fără prea mare succes însă. Nişte încercări de zgârie-nori, sedii destinate firmelor care ar fi trebuit să aducă bunăstare oraşului, sunt acum nave cu pânze urcate disperat spre cerul care nu prea le aduce vânt bun din pupa.
Oceanario, mult mai mic şi mai puţin spectaculos decât Oceanografico din Valencia, este un obiectiv care atrage mai ales copiii dornici de cunoaştere. Nu are multe exemplare, nici nu excelează prin amenajare. Oricum, au încercat.
Mult mai spectaculoase sunt zonele de litoral. Estoril, Cascais şi apoi Cabo da Roca te duc din deşert direct pe plajă. O plajă curată, largă, cu mulţi palmieri crescuţi semeţ, cu nisipuri mişcătoare şi faruri ce luminează depărtările de apă ale Atlanticului.
În Estoril este cel mai mare cazinou din Europa. Personal, nu m-au făcut să cad pe spate nici informaţia, nici clădirea. Probabil cunoscătorii sunt de altă părere. Plaja însă arată bine, terase multe se întind de-a lungul ei iar copiii au loc bun de distracţie.
În zona Cascais sunt nisipuri mişcătoare, plante care se târăsc spre apa sărată şi scoici multe, lipite în colonii pe stâncile albe şi negre supuse valurilor mari şi aducătoare de răcoare.
Cabo da Roca este cel mai vestic loc al Europei continentale. Îşi trimite sfidător un far pe malul Atlanticului, vântul e foarte puternic şi şfichiuitor aici. Suvenirurile, cocoşii care aduc linişte în casă, îi găseşti sub toate formele, de la cei din ceramică până la cei brodaţi. Vinul de Porto deja apare într-o varietate suficientă curioşilor.
Cercul nu se poate închide în Portugalia fără o incursiune fie ea măcar de câteva ore la Fatima, loc încărcat de spiritualitate şi din păcate de mult comercial care aproape striveşte trăirea creştinească a acestui loc sfânt.
Porto, reperul nordic de loc, de frumos şi de vinuri renumite, încheie incursiunea turistică sud-nord a micii Portugalii de azi, cu Interra.
Fotografii de vacanţă
Aştept un an întreg vacanţa de vară. Încărcătura cuvântului vacanţă este mai mare decât o simplă dorinţă de a pleca undeva, de a vedea locuri noi, de a experimenta, de a cunoaşte. Cuprinde şi aşteptarea, alegerea destinaţiei, căutarea detaliilor care să o facă unică, pregătirea fizică, psihologică dar şi întâlnirea cu aparatul foto într-un alt mod decât în restul timpului.
De fapt, ce fotografiez în vacanţele mele? M-am uitat prin miile de poze din ultimii ani şi am reuşit să-mi fac o idee în acest sens.
Arhitectura este una din atracţiile mele de vacanţă, fie clădirile în ansamblul lor, fie detalii.
Peisajele sunt deasemeni foarte multe, atât cele în care predomină elemente din natură cât şi cele cu intervenţii umane. Cerul senin, cerul întunecat de nori, cerul dimineaţa, ziua, seara, în toate anotimpurile este ca un magnet pentru camera mea foto.
Florile, marea şi muntele sunt ca o etichetă a vacanţelor.
Am poze cu oameni, mai ales cu domnişoare cochete, în ipostaze care stârnesc admiraţia şi atrag privirile, cu băieţi năzdrăvani, preocupaţi până la uitarea de sine de maşinile şi maşinăriile din jur. Adulţii am observat că mă impresionează mai ales când sunt mai mulţi, când numărul este forţa lor şi nu particularitatea.
Dintre animale, cel mai des pozez câini, impunători, demni de respect dar şi ciudăţenii aduse de stăpânii lor ca la un veritabil circ stradal. Pisicile sunt mai rare, leneşe, întinse pe caldarâm. Caii, peştii, insectele completează lista. Au însă o pondere mai mică.
Urmează pozele de situaţie, cele comice sau dramatice.
După întoarcerea din excursii urmează selectarea, gruparea pe destinaţii şi date. Mai apoi, inspiraţia pentru cuprinderea lor într-o temă pe blog. Ca acum.
Scrisoare deschisă către Ministrul Culturii sau Cetatea de Ghimpi a istoriei recente.
România, azi
Domnule Ministru al Culturii,
Am fost la Cetatea Histria de multe ori. Prima dată, în studenție. În anii ’80. Era mai, ca acum. Descopeream Dobrogea și stepa ei pentru prima dată. La întrarea în Cetate era un loc pentru autocare. De fapt autobuze ceva mai curate. Era aglomerat. Mulți vizitatori erau atunci acolo. Toți erau însetați de cunoaștere.
Istoria veche devenise acolo ceva palpabil, ruinele și coloanele ieșite parcă din foile manualelor de istorie se contopeau cu praful Dobrogei, cu lumina orbitoare a soarelui și cu mirosul apei. Am văzut atunci șerpi încălzindu-se pe zidurile fărâmițate de istorie.
Peste ani, am vizitat Cetatea. Era o ruină. Am avut răbdare cu istoria recentă și am fost apoi să văd locul de Ziua Națională, cu vreo patru-cinci ani în urmă. Era frig de ți se lipeau nările. O ușoară ninsoare biciuită de vânt încerca timid să albească trecutul. Și prezentul. Surpriza a fost mare: cu fonduri PHARE s-au făcut amenajări, a apărut și Muzeul, iar zona era frecventabilă.
În primăvara următoare, am revenit. Este uimitor cum istoria a uitat de cea mei veche cetate grecească de la noi. Fostul port de grăne s-a împotmolit în malul Lacului Nuntași. Vechiul oraș, prosper în secolul VII ÎC, a lăsat peste timp doar ruine în buza mării.
Banii aduși pentru a da iar viață Cetății, s-au dus pe destule amenajări care veneau în întâmpinarea dorinței de cunoaștere a turiștilor, fie ei români sau străini. Erau indicatoare, panouri cu informații, iarba era tăiată și strânsă. Totul era curat și prietenos.
De vreo doi ani nu am mai intrat în interior. Azi am facut-o. De la Constanța, vii 50 km prin Ovidiu spre Tulcea. Drumul o ia apoi la dreapta. Mai sunt vreo 17-18 km. Șoseaua pare să facă trecerea spre starea cetății: gropi multe, drumul flancat de plopi înalți. Multe crengi rupte de furtună, atârnate peste durerea și așa mare a șoselei.
Am ajuns. De la mulțimea de mașini din parcarea neîncăpătoare de anii trecuți, Pitica(mașina mea) era azi stingheră, cu vreo trei altele rătăcite prin praful de acolo.
M-a întâmpinat o cățea, cu trei căpușe la vedere, în contrast evident de culoare cu negrul capului ei. După isteria cu boala Lyme, am avut deja un fior rece prin corp. Am luat bilete. 14 RON bucata. Am intrat, cu privirea la câinele mult prea aproape de mine.
Nu puteam să cred că nepăsarea poate acoperi istoria așa de repede: săgețile au fost deja șterse. Panourile informative, au rămas puține și stinghere în marea de ierburi crescute de-a valma. Doar la intrare, pe vreo 5 metri a fost tăiată iarba de pe margine. În rest, după ce văzusem câinele de la intrare, așteptam la tot firul de iarbă să-mi sară pe picioare vreo gânganie.
Ruinele Cetății Histria sunt acoperite acum de bălării. Ghimpele s-a adaptat cel mai bine. Pe alocuri iese triumfător prin istorie și știrul. Am fost până la apă. Pescari cu plase se duceau spre larg. Ghimpele mi-a însoțit pașii pe tot drumul făcut la nimereală pentru a reveni la…intrare. Pitica era acum păzită de un câine de culoarea ei. Probabil o păzea de căpușele câinelui negru.
Am plecat cu mâhnire în suflet că istoria nu doare. Nu îi doare pe cei care ar trebui să fie iubitori și protectori cu ea.
Orașul acesta a fost uitat o dată de istorie. Ceea ce este acum la Cetatea Histria este de plânsul istoriei. De data aceasta, a celei recente! Domnule Ministru, nu vă doare?
Semnat,
Eu, Cetățeanul care am plătit bilet de intrare, îmi plătesc taxele și impozitele și căruia îi pasă!
