Blog: Turism, educație, politică și de-ale mele

Croaţia. Munte cu miros de val

Hai să mai scriu şi eu ceva pe blog, mi-am zis. Dar despre ce? Să scriu iar despre Copil nu e cazul, despre şcoala care abia începe – încă  nu. Despre vacanţă pot să scriu fără să par nostalgică? 


M-am bucurat anul ăsta din plin de soare şi de munte, atât la noi cât şi aiurea. Am fost în zona Cazanelor Dunării pe care le văzusem de-atâtea ori în studenţie, am trecut prin Defileu, am traversat Dunărea, apoi am fost la Belgrad unde Sava vine să i se predea liniştită fluviului. 

După Serbia am trecut în Muntenegru, stat mic dar cu un canion – Canionul Tara, al doilea ca mărime după cel din S.U.A. Podgorica a fost o altă capitală trecută în agendă, după care am ajuns în Croaţia. Fascinanta Croaţie de fapt. Nu ştiu cum e iarna, că am găsit-o într-un veritabil cod portocaliu de caniculă. Meterezele din Dubrovnik au fost o încercare a rezistenţei la cuptorul unui soare care topea totul – om, munte  şi mare deopotrivă. 

Plitvicka, parcul natural în care lacurile îşi varsă apa din unul în altul a fost popasul în mijlocul unei lumi de o frumuseţe ameţitoare, cu pădure, cascade, peşti, vegetaţie de tot felul de o parte şi de alta a potecilor. 

Oraşe apoi. Multe oraşe, majoritatea cu vestigii romane, catedrale şi ziduri vechi de cetăţi, croazierele ne neuitat pe apa curată, albastră, turcoaz şi violetă a Mării Adriatice. Pescăruşi şi vulturi care au luat în custodie insule, ambarcaţiuni care acoperă de mişcare luciul apei. 

Split, Porec, Zagreb, o zi la Veneţia, apoi în Slovenia  –  Ljubljana şi evident Postojna, după care nelipsita croazieră nocturnă de pe Dunăre la Budapesta, cu vin de Tokai. 

Cu Dunărea am început, cu ea se închide cercul vacanţei. Croaţia a fost însă în centrul acesteia ca un sâmbure copt de munte cu miros de val spart de zidul unei cetăţi cu poveşti de mult apuse.

Ieri la munte, azi la mare

Am aşteptat aşa de mult soarele primăverii încât azi nu am rezistat tentaţiei şi am ieşit ca o gâză să mă încălzesc afară. Soare, soare, soare! Vreau să profit de orele lui de strălucire până nu plouă iar.

Am fost  pe plaja din Mamaia. Valurile aduceau spre mal toată sarea mării. Nările freamătă. Aerul tare, uşoara adiere a vântului, razele tăioase – când răcoroase, când fierbinţi completează starea şi trăirile sutelor de oameni ieşiţi ca şi mine la  plimbare.

Tineri şi mai puţin tineri au ieşit să-şi plimbe câinii, în unele cazuri aceştia din urmă au ieşit să-şi scoată stăpânii la mişcare.

Ceea ce a fost o mare surpriză au fost numeroasele familii tinere ieşite cu cei mici să se bucure împreună de această zi liberă şi călduţă. În America, la nouă luni după 11 Septembrie, maternităţile au fost asaltate. Am avut astăzi o astfel de revelaţie: tinerii noştri sfidează criza şi fac copii. Sau poate nu o sfidează, ci o trec mai uşor. Oare? Nu mai sunt bunicii cu prichindei de mână, sunt tinerii părinţi împreună cu cei mici, cu triciclete, cărucioare, role, se grupeză mai multe familii pentru şedinţe foto, un fotbal improvizat, oricum, ceva s-a schimbat faţă de anii trecuţi.

Se munceşte pentru deschiderea sezonului. Lucrările par avansate. Doamne-ajută, să vedem şi noi ceva legat şi unitar – plajă, soare, curăţenie.

Am făcut iarăşi poze. Am găsit flori destul de puţine. Surpriza a fost un minuscul magnoliu alb, fără frunze, doar cu muguri şi flori superbe direct  pe tulpină. Dar mai bine postez pozele şi gata! 

Pensiunea de la Râu – Ediţia de primăvară-iarnă

Iarna plină de zăpadă nu pune mari probleme de imaginaţie în privinţa programului la munte. Ce faci însă dacă zăpada nu e aşa de potrivită pentru ski sau nu vrei să practici acest sport?  Cazarea la pensiune este o alegere bună iar statul în interior este o opţiune pentru un timp (ne)limitat.

De neegalat este cafeaua băută dimineaţa în curtea Pensiunii de la Râu, în leagănul care te face să uiţi că eşti om mare, în toată firea, să savurezi aşadar aroma viciului cu ochii spre Bucegi. Dacă ai noroc şi este vizibilitate, îi vezi apropape tot anul cu vârful alb, strălucitor.

Un tur de orizont te localizează în geografia locului: ai în spatele vilei, dincolo de râu domolii Munţi Postăvaru. Dacă vrei, îi treci şi ajungi direct la trambulinele de la Râşnov.

În faţă, departe, Munţii Piatra-Craiului, alungiţi, spectaculoşi atât în soarele alb-gri al dimineţii cât şi în cel roşiatic al apusului.

Fac poze. Multe poze, indiferent de oră, timp şi anotimp. Primăvara şi vara, florile de câmp oferă spectacolul suprem al vieţii: pot fi urmărite din momentul începutului timid de ivire de sub zăpadă, pănă la dispariţia aproape totală. Râul de lângă vilă este şi el inepuizabil ca inspiraţie. Dacă plouă mult, cascada devine puternică, vie, periculoasă chiar. Raţe gălăgioase şi colorate, rătăcite prin aceste zone animă uneori locul. Alte păsări sunt mult mai multe şi mai enervante pentru Rocky, căinele din curte, deranjat de obrăznicia lor de a atenta la hrana lui.

Dacă vreau să schimb un pic peisajul, mă pregătesc de drum. Ce-ar fi să aleg azi (iar) Braşovul?

De la Pensiunea de la Râu ajungem la Braşov în două moduri: prin Cristian, şi avem 2o de km în Depresiunea Braşov, drum drept, fără probleme. În dreapta Munţii Postăvaru, apoi Piatra Mare şi evident, Tâmpa. În stânga drumului, vedem în zare Bucegii, Piatra Craiului şi Măgura Codlei.

Intrăm pe vestita Stradă Lungă şi căutăm un loc de parcare pentru maşină. Nu e uşor să găseşti aşa-ceva nici în timpul săptămânii, nici în week-end, dar asta e, plătim preţul comodităţii! Şi, atenţie, eu strâng mereu monede de 10 şi 50 de bani pentru parcomate, bani pe care îi iau mereu cu mine în maşină.

Dacă am ales varianta asta la dus, la întoarcere vin prin Poiana Braşov – Râşnov, pe drumul Cetăţii, dacă am chef de curbe fară-număr, fără-număr. Este un pic mai lung drumul, fiindcă din Braşov urc în Poiană, dar panorama Braşovului de pe Drumul Poienii merită din plin alegerea.  În fond, şofatul se exersează zilnic iar peisajul merită surplusul de combustibil necesar. Atenţie, varianta asta  nu e recomandată celor care se uită mai mult la consumul instant şi sau mediu al maşinii decât la pădurea care vine până în marginea şoselei mai-mai să o înghită în verdele ei plin de viaţă!

Să revin la Braşov. Evident, Parcul Central e punctul de reper. Deasemeni, o mică ocheadă pe Republicii nu strică, poate mai găsesc ceva de cumpărat. Oricum, pentru ceva dulce tot aici mă întorc, adică la Clătitărie. Da, la Clătitărie! Am încercat diverse combinaţii, rămân la opţiunea pentru clătitele dulci şi în ultimii ani am ales variante diverse. Mai nou, le-am descoperit pe cele cu ananas şi caramel. Pentru a consuma măcar caloriile din clătite, aleg Suişul Cetăţii(sau Castelului). Ajung aşadar la Turnul Postăvarilor şi al Vănătorilor. Rest de zid al Cetăţii Braşovului, se înalţă parcă să ascundă pădurea ce duce spre Tâmpa, dar şi ca să nu lase ochiul iscoditor să descopere prea mult măreţia şi bogăţia oraşului din interiorul zidului. Am avut noroc, totuşi, cu unele ochiuri în zid şi nu am ezitat să mă uit: Braşovul îşi expune spre soare o multitudine de acoperişuri de toate nuanţele de roşu-cărămiziu, ca o punte între om şi cer. Atmosfera medievală este completată de muzica ce se aude discret dinspre Turn. Cavaleri şi domniţe în paşi de dans se ivesc din liniştea unor timpuri de mult apuse. 

Mă trezesc din călătoria mea în timp cu un înţepător miros de gaz de eşapament în nas: cineva a ales să facă drumul acesta cu maşina.

 

 

Dorinţă împlinită

Când eram mică, am dormit cu bunica paternă care de fapt ne-a crescut pe toţi cei trei fraţi. Mai târziu, nu mai dormeam cu ea, dar aveam pat în camera ei. A venit timpul apoi pentru cameră separată.

Cea în care am stat când eram la liceu şi apoi când – studentă fiind veneam acasă – era foarte mare, rece tot anul şi fără geamuri. Lumina naturală era aproape inexistentă, deoarece uşa camerei, cu geamuri, e adevărat, dădea într-un hol, în faţa lui era o terasă iar curtea avea boltă de vie. Mi-am pus atunci o dorinţă: să văd cerul din pat.

Ani de zile nu mi-am pus draperii sau jaluzele la geamurile din dormitorul apartamentului meu. Nu mă deranja  lumina puternică a soarelui care la amiază bătea direct în ferestre. Am văzut cerul stând în pat, aşa cum mi-am dorit toată adolescenţa.

Camera mea de acum, de la  Pensiunea de la Râu, are două geamuri mari – unul la sud şi altul spre vest. Nu acopăr lumina cu jaluzele decât foarte rar, ca să nu se încălzească prea tare înăuntru.

Apusurile de soare pe care le văd din pat depăşesc uneori îndrăzneala oricărui vis. Mă ridic şi fac zeci, sute, mii de fotografii cu munţii estompaţi în zare, cu soarele care nu se îndură să plece. Uneori cerul parcă ia foc, altădată sunt dragoni deasupra oraşului abia luminat.

 

Când mi se oferă un astfel de spectacol, uit că am avut şi dorinţe neîmplinite.

Rusia – Captura timpului şi imensitate

Ermitaj. Asta îmi doream de mult să văd. După Prado, Louvre, British Museum şi multe altele, acest muzeu îmi stârnea curiozitatea.

Prima întâlnire cu Rusia, la fel ca şi despărţirea de ea, încă îmi creează o stare de disconfort psihic. Dacă vrei să trăieşti neplăcerea întâlnirii cu Ivan din vama rusă, soldat greoi la trup şi la minte, departe de imaginea idilică din filmele americane, poţi să alegi să mergi în această ţară pe căi rutiere. Astfel, întâlnirea cu sentimentul de frustrare va fi inevitabilă. Trebuie să ştii că toate, dar TOATE bagajele trebuie să le iei şi să le treci trăgându-le inutil  prin sala vămii. Nu se uită nimeni la ele, doar eşti pus inutil să simţi că eşti dependent de El, atotputernicul lucrător vamal care îţi pune viza pe paşaport, lucru care se întâmplă după o aşteptare umilitoare şi inutilă de căteva ore.

Dacă voi avea curaj să merg să văd Moscova, lucru pe care nu-l voi face în curând, voi alege calea aerului.

Să revin însă la Mama Rusie. Şoseaua dinpre Helsinki spre Sankt Petersburg urmează dantelăria Golfului Finic. Indicatoare rutiere cu Atenţie, reni! găseşti  destul de des. Pădurea de mesteceni amestecaţi cu pini, brazi şi molizi te înconjoară din toate părţile. Dacă ai norocul să fii în apropierea marilor oraşe la ore de vârf, adio program! Se lucrează ca la noi: atunci când e traficul mai intens, când coloanele de maşini par şerpi întinşi în mijlocul pădurii, se circulă pe un fir, alternativ, evident. Diferenţa e că la ei CHIAR se lucrează.

Leningradul, adică Sankt Petersburg de azi, are axă vitală Neva. Podurile de pe aceasta sunt diferite arhitectural, se ridică noaptea între anumite ore, ca să facă loc vapoarelor să treacă. Ceea ce face unică plimbarea pe acest fluviu sunt ornamentele din fier forjat de pe malurile apei.

Emitajul se vede discret reflectat pe luciul apei. Clădirile emblematice ale urbei au fost ridicate de arhitecţi europeni, de aceea aspectul este asemănător altor capitale, Rusia este din acest punct de vedere mai puţin prezentă. Dealtfel şi Peterhof  încearcă să copieze Versailles. Grădinile lui la fel.

Ceea ce rămâne indiscutabil în memoria afectivă este rafinamentul, acea stare care apare doar atunci când vezi o operă veritabilă.  Sankt Peterburg este în sine o operă complexă, uimitoare, de neuitat.

Citește și postările mai vechi