Ne pregătim să facem o figură bună atunci când ne plesneşte viaţa drept în moalele capului cu vreun eveniment important.
Crezi că nouă sau mă rog, opt luni sunt suficiente ca să te obişnuieşti cu gândul că va veni clipa când copilul va dori să-şi înceapă viaţa separat de tine şi de călduţa ta burtă. Ei bine, nu! Emoţiile sunt atât de copleşitoare că nu ştii ce vrea propriul corp de la tine. Şi aşa apare Copilu’…
Înghiţi în sec de emoţie când zice primul cuvânt şi de ce nu, ţi se pare că Cerul complotează împotriva ta dacă Ăla Micu’ nu a scos prima succesiune de gâjâituri de genul mama ci mai degrabă ceva de genul tata.
Trece şi asta. Mai face Minunatu’ o febră mică, mai o urticarie de nu ştii de pe unde a adunat-o, îi cresc dinţii, îi cad dinţii, îi creşte părul, prea mult poate la un moment-dat, se lungeşte, se lăţeşte, până te întrece şi se uită la tine de sus.
Treci prin cămin, grădiniţă, şcoală mai implicat decât credeai vreodată că au făcut-o ai tăi şi aşa ajungi să fii cu el pe rând iepuraş, vânător, răţuşcă, să vii de mână cu Moş-Crăciun care pe vremea ta era un biet Moş-Gerilă care aducea 2-3 bombonele sau portocale. Mai nou, vine şi Iepuraşul.
Trebuie să-ţi up-datezi sărbătorile din calendar, să ai cont pe Facebook, blog( Ce, mă, am muncit degeaba să-ţi fac site, nu mai scrii nimic pe blogu’ ăla?).
Te bucuri , plângi şi râzi de emoţie la tezele cu subiect unic, la admitere, la simulări, la evenimentele diverse al căror protagonist e, plângi de necaz când Copilu’ nu face şi nu spune ceea ce tu crezi că e bine, creşti şi te maturizezi odată sau încă o dată cu el.
Şi uite-aşa te trezeşti într-o zi că ţi se adresează cu mami un cineva prea mare ca să fie copilaşul tău, prea independent şi prea matur, cu faţa înţepată de nişte fire răzleţe care te duc cu gândul la aparatul de ras – la aparatul lui de ras, care are deja buletin, e major şi şofer şi care – inevitabil va avea şi viaţa lui de om separat de tine, care îşi va face propriul drum şi propria familie.
Am zis povestea asta fiindcă m-am pregătit sufleteşte pentru toate aceste momente. Cel puţin, aşa am crezut până când chiar s-au întâmplat. Atunci am văzut că lucrurile nu sunt aşa de simple, că pot curge destule lacrimi. Important este ca cele mai multe să fie de bucurie.
