România, azi
Domnule Ministru al Culturii,
Am fost la Cetatea Histria de multe ori. Prima dată, în studenție. În anii ’80. Era mai, ca acum. Descopeream Dobrogea și stepa ei pentru prima dată. La întrarea în Cetate era un loc pentru autocare. De fapt autobuze ceva mai curate. Era aglomerat. Mulți vizitatori erau atunci acolo. Toți erau însetați de cunoaștere.
Istoria veche devenise acolo ceva palpabil, ruinele și coloanele ieșite parcă din foile manualelor de istorie se contopeau cu praful Dobrogei, cu lumina orbitoare a soarelui și cu mirosul apei. Am văzut atunci șerpi încălzindu-se pe zidurile fărâmițate de istorie.
Peste ani, am vizitat Cetatea. Era o ruină. Am avut răbdare cu istoria recentă și am fost apoi să văd locul de Ziua Națională, cu vreo patru-cinci ani în urmă. Era frig de ți se lipeau nările. O ușoară ninsoare biciuită de vânt încerca timid să albească trecutul. Și prezentul. Surpriza a fost mare: cu fonduri PHARE s-au făcut amenajări, a apărut și Muzeul, iar zona era frecventabilă.
În primăvara următoare, am revenit. Este uimitor cum istoria a uitat de cea mei veche cetate grecească de la noi. Fostul port de grăne s-a împotmolit în malul Lacului Nuntași. Vechiul oraș, prosper în secolul VII ÎC, a lăsat peste timp doar ruine în buza mării.
Banii aduși pentru a da iar viață Cetății, s-au dus pe destule amenajări care veneau în întâmpinarea dorinței de cunoaștere a turiștilor, fie ei români sau străini. Erau indicatoare, panouri cu informații, iarba era tăiată și strânsă. Totul era curat și prietenos.
De vreo doi ani nu am mai intrat în interior. Azi am facut-o. De la Constanța, vii 50 km prin Ovidiu spre Tulcea. Drumul o ia apoi la dreapta. Mai sunt vreo 17-18 km. Șoseaua pare să facă trecerea spre starea cetății: gropi multe, drumul flancat de plopi înalți. Multe crengi rupte de furtună, atârnate peste durerea și așa mare a șoselei.
Am ajuns. De la mulțimea de mașini din parcarea neîncăpătoare de anii trecuți, Pitica(mașina mea) era azi stingheră, cu vreo trei altele rătăcite prin praful de acolo.
M-a întâmpinat o cățea, cu trei căpușe la vedere, în contrast evident de culoare cu negrul capului ei. După isteria cu boala Lyme, am avut deja un fior rece prin corp. Am luat bilete. 14 RON bucata. Am intrat, cu privirea la câinele mult prea aproape de mine.
Nu puteam să cred că nepăsarea poate acoperi istoria așa de repede: săgețile au fost deja șterse. Panourile informative, au rămas puține și stinghere în marea de ierburi crescute de-a valma. Doar la intrare, pe vreo 5 metri a fost tăiată iarba de pe margine. În rest, după ce văzusem câinele de la intrare, așteptam la tot firul de iarbă să-mi sară pe picioare vreo gânganie.
Ruinele Cetății Histria sunt acoperite acum de bălării. Ghimpele s-a adaptat cel mai bine. Pe alocuri iese triumfător prin istorie și știrul. Am fost până la apă. Pescari cu plase se duceau spre larg. Ghimpele mi-a însoțit pașii pe tot drumul făcut la nimereală pentru a reveni la…intrare. Pitica era acum păzită de un câine de culoarea ei. Probabil o păzea de căpușele câinelui negru.
Am plecat cu mâhnire în suflet că istoria nu doare. Nu îi doare pe cei care ar trebui să fie iubitori și protectori cu ea.
Orașul acesta a fost uitat o dată de istorie. Ceea ce este acum la Cetatea Histria este de plânsul istoriei. De data aceasta, a celei recente! Domnule Ministru, nu vă doare?
Semnat,
Eu, Cetățeanul care am plătit bilet de intrare, îmi plătesc taxele și impozitele și căruia îi pasă!