Pet-shopul de acasă – Episodul I

Când eram mică, la ţară fiind, nu prea îşi punea cineva problema ce animal de companie să-i ia copilului. Aveam întotdeauna câine, pisică sau pisici, păsări de curte banale şi eventual porc. Peştii erau prăjiţi în tigaie, eventual se aflau în acvariul de la şcoală. Cobai am văzut în documentare, papagalii erau tot o raritate.

Copilul, născut şi crescut la oraş, a văzut primii boboci de raţă pe la vreo doi ani, la o vecină de la sat, şi de atâta drag, cum sigur îşi poate închipui oricine, a luat unul în mână şi de atâta afecţiune, l-a strâns aşa tare, până a murit. Nici acum, după atâţia ani, vecina nu uită să-i amintească cum că îi este dator cu o raţă.

La patru-cinci ani, a văzut în piaţă, de Paşte, iepuraşi. A vrut bineînţeles şi el unul. Chiar am crezut că va fi Ok, dar iepuraşul cam…puţea (îi amenajasem în balcon ceva). Cu toate eforturile mele de a depăşi inconvenientul, a trebuit să-l duc undeva la curte, unde unele cunoştinţe mai creşteau şi alţi Urecheaţi.

Broaştele ţestoase, sinceră să fiu, nu-mi mai amintesc cum au ajuns în casa noastră. Am impresia că una că i-a fost făcută cadou de cineva de ziua lui. Oricum, ştiu că era micuţă, că am plecat destul de repede cu ea la sat şi s-a pierdut prin grădină. Mai târziu, o altă broască a apărut în peisaj dar şi asta a preferat verdeaţa din grădină.

Câinii nu-i prea plac, fiindcă Bruno (care e cât se poate de negru ), dog german, adus când avea doar vreo şase luni, a crescut foarte repede şi a ajuns mai puternic decât firavul copil de atunci. Canina făptură, dornică de joacă, ţinea morţiş să pună stăpânire pe încălţările juniorului, se urca cu labele pe el şi, puternic fiind, l-a trântit de câteva ori. Aşa s-au rupt relaţiile înainte ca ele să înceapă serios.

A vrut să aibă şi alţi câini, dar mici, iar cum Bruno este cât se poate de prezent în toată curtea, nu am crezut că ar fi cazul să-i aducem jucării. Veneau oricum ele singure, însă despre relaţia specială dintre Bruno şi pisici am mai multe de scris.

Mai târziu, Copilul a vrut de toate şi în general a cam şi avut: el animăluţele, noi grija lor. A vrut hamsteri, i-am luat, dar s-a plictisit destul de repede să-i îngrijească, deşi de fiecare dată, mai ales despre responsabilitatea şi dificultatea creşterii unui animal vorbeam. Au fost un El şi o Ea, el bleg, ea foarte agitată. Trebuia să-i cam păzim blana. Când familia lor a devenit şi mai numeroasă, dificultăţile au crescut şi a trebuit să-i dăm (motivul invocat – a venit Sanepidul şi i-a luat).

A venit rândul papagalilor. După nenumărate încercări ale lui de a ne convinge că merită, că îi va îngriji, că doar în grija lui vor fi, am cedat. Am avut întâi unul. Se plictisea singur în colivie, aşa că ne-am gândit că n-ar strica să-i aducem o pereche. Era o domnişoară cam năbădăioasă, care, atunci când el se apropia, îl bătea, îl ciufulea de îi zburau fulgii la propriu de pe el şi prin toată încăperea. Cu mâncarea lor, acelaşi lucru- zburau seminţele de mei prin casă mai ceva ca alicele din puşca de vânătoare.

Copilul, destul de ataşat de Căcălici (nume extrem de bine atribuite, dealtfel), zicea pas la tot ce însemna curăţirea coliviei, a camerelor de urmele papagaliceşti în general. Din cauza unor mici probleme ale noastre de sănătate, care ar fi putut fi provocate de puful minunaţilor, şi aceştia au trebuit să-şi ia zborul de la noi.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *