Spune-i unui copil ce e iubirea, că e inutil. El ştie mai bine decât tine – om matur, pierdut în nimicurile vieţii cotidiene. Ştie că iubirea lui pentru viaţă e totală, că mama lui e a lui şi nu poate nimeni să se interpună în această magie.
Am văzut acum câteva luni ceva care mi-a adus aminte de vremuri trecute de mult, când eu şi copilul eram o viaţă. După un spectacol de operă în aer liber, în Piaţa Sfatului, se arăta în toată splendoarea ei o iubire miraculoasă: o tânără mămică şi puiul ei se desprinseseră din timp şi pluteau magic peste el. Prins cu un ham, ca un marsupiu, se rotunjea în faţa ei o făptură mică, cu mânuţe abia desenate care se ridicaseră instinctiv spre faţa ei. Ea îl ţinea căuş în mâini, să prindă toată căldura, moliciunea şi viaţa puiului său într-un cerc de lumină protectoare. Dansau împreună, dincolo de toate cele din jur, trăiau minunea, magia, nemurirea iubirii lor de mamă şi copil. Timpul lor era timp universal, contopirea lor era totală.
Îmi amintesc, mamă fiind, de momentele unice pe care le-am avut cu cel mic. Se spune că e bine să alăptezi şi se aduc diverse argumente, mai puţin cele care ar putea stârni dorinţa. Dorinţa de a trăi ceva irepetabil, de a nu pierde o parte din magia vieţii. Îmi amintesc cum maternitatea mi-a adus plocon nişte sâni la care nici nu visasem, ca o ironie parcă la lipsa lor totală de până atunci.
Când a venit El, am ştiut şi de ce – aveam să trăim împreună clipe de magie când sugea. Ştia oricum că totul e al lui. Punea totuşi – ca un mascul veritabil care vrea să-şi marcheze teritoriul, punea o mână hătărâtă deasupra, ca nu cumva cineva să intre pe neaşteptate în acel perimetru. Ochii erau hotărât îndreptaţi spre ai mei, ne pregăteam să întrăm împreună noi, cele două fiinţe, mamă şi copil, să intrăm într-o altă realitate. O realitate dintr-o altă dimensiune, unde timpul se suspenda ca să îşi tragă sufletul de drag şi să curgă lin mai departe.
Mai tîrziu iubirea aceasta s-a transformat în iubire-prietenie, firul-roşu al vieţilor noastre…