Hai să mai scriu şi eu ceva pe blog, mi-am zis. Dar despre ce? Să scriu iar despre Copil nu e cazul, despre şcoala care abia începe – încă nu. Despre vacanţă pot să scriu fără să par nostalgică?
M-am bucurat anul ăsta din plin de soare şi de munte, atât la noi cât şi aiurea. Am fost în zona Cazanelor Dunării pe care le văzusem de-atâtea ori în studenţie, am trecut prin Defileu, am traversat Dunărea, apoi am fost la Belgrad unde Sava vine să i se predea liniştită fluviului.
După Serbia am trecut în Muntenegru, stat mic dar cu un canion – Canionul Tara, al doilea ca mărime după cel din S.U.A. Podgorica a fost o altă capitală trecută în agendă, după care am ajuns în Croaţia. Fascinanta Croaţie de fapt. Nu ştiu cum e iarna, că am găsit-o într-un veritabil cod portocaliu de caniculă. Meterezele din Dubrovnik au fost o încercare a rezistenţei la cuptorul unui soare care topea totul – om, munte şi mare deopotrivă.
Plitvicka, parcul natural în care lacurile îşi varsă apa din unul în altul a fost popasul în mijlocul unei lumi de o frumuseţe ameţitoare, cu pădure, cascade, peşti, vegetaţie de tot felul de o parte şi de alta a potecilor.
Oraşe apoi. Multe oraşe, majoritatea cu vestigii romane, catedrale şi ziduri vechi de cetăţi, croazierele ne neuitat pe apa curată, albastră, turcoaz şi violetă a Mării Adriatice. Pescăruşi şi vulturi care au luat în custodie insule, ambarcaţiuni care acoperă de mişcare luciul apei.
Split, Porec, Zagreb, o zi la Veneţia, apoi în Slovenia – Ljubljana şi evident Postojna, după care nelipsita croazieră nocturnă de pe Dunăre la Budapesta, cu vin de Tokai.
Cu Dunărea am început, cu ea se închide cercul vacanţei. Croaţia a fost însă în centrul acesteia ca un sâmbure copt de munte cu miros de val spart de zidul unei cetăţi cu poveşti de mult apuse.
