Scrisoare deschisă către Ministrul Culturii sau Cetatea de Ghimpi a istoriei recente.
România, azi
Domnule Ministru al Culturii,
Am fost la Cetatea Histria de multe ori. Prima dată, în studenție. În anii ’80. Era mai, ca acum. Descopeream Dobrogea și stepa ei pentru prima dată. La întrarea în Cetate era un loc pentru autocare. De fapt autobuze ceva mai curate. Era aglomerat. Mulți vizitatori erau atunci acolo. Toți erau însetați de cunoaștere.
Istoria veche devenise acolo ceva palpabil, ruinele și coloanele ieșite parcă din foile manualelor de istorie se contopeau cu praful Dobrogei, cu lumina orbitoare a soarelui și cu mirosul apei. Am văzut atunci șerpi încălzindu-se pe zidurile fărâmițate de istorie.
Peste ani, am vizitat Cetatea. Era o ruină. Am avut răbdare cu istoria recentă și am fost apoi să văd locul de Ziua Națională, cu vreo patru-cinci ani în urmă. Era frig de ți se lipeau nările. O ușoară ninsoare biciuită de vânt încerca timid să albească trecutul. Și prezentul. Surpriza a fost mare: cu fonduri PHARE s-au făcut amenajări, a apărut și Muzeul, iar zona era frecventabilă.
În primăvara următoare, am revenit. Este uimitor cum istoria a uitat de cea mei veche cetate grecească de la noi. Fostul port de grăne s-a împotmolit în malul Lacului Nuntași. Vechiul oraș, prosper în secolul VII ÎC, a lăsat peste timp doar ruine în buza mării.
Banii aduși pentru a da iar viață Cetății, s-au dus pe destule amenajări care veneau în întâmpinarea dorinței de cunoaștere a turiștilor, fie ei români sau străini. Erau indicatoare, panouri cu informații, iarba era tăiată și strânsă. Totul era curat și prietenos.
De vreo doi ani nu am mai intrat în interior. Azi am facut-o. De la Constanța, vii 50 km prin Ovidiu spre Tulcea. Drumul o ia apoi la dreapta. Mai sunt vreo 17-18 km. Șoseaua pare să facă trecerea spre starea cetății: gropi multe, drumul flancat de plopi înalți. Multe crengi rupte de furtună, atârnate peste durerea și așa mare a șoselei.
Am ajuns. De la mulțimea de mașini din parcarea neîncăpătoare de anii trecuți, Pitica(mașina mea) era azi stingheră, cu vreo trei altele rătăcite prin praful de acolo.
M-a întâmpinat o cățea, cu trei căpușe la vedere, în contrast evident de culoare cu negrul capului ei. După isteria cu boala Lyme, am avut deja un fior rece prin corp. Am luat bilete. 14 RON bucata. Am intrat, cu privirea la câinele mult prea aproape de mine.
Nu puteam să cred că nepăsarea poate acoperi istoria așa de repede: săgețile au fost deja șterse. Panourile informative, au rămas puține și stinghere în marea de ierburi crescute de-a valma. Doar la intrare, pe vreo 5 metri a fost tăiată iarba de pe margine. În rest, după ce văzusem câinele de la intrare, așteptam la tot firul de iarbă să-mi sară pe picioare vreo gânganie.
Ruinele Cetății Histria sunt acoperite acum de bălării. Ghimpele s-a adaptat cel mai bine. Pe alocuri iese triumfător prin istorie și știrul. Am fost până la apă. Pescari cu plase se duceau spre larg. Ghimpele mi-a însoțit pașii pe tot drumul făcut la nimereală pentru a reveni la…intrare. Pitica era acum păzită de un câine de culoarea ei. Probabil o păzea de căpușele câinelui negru.
Am plecat cu mâhnire în suflet că istoria nu doare. Nu îi doare pe cei care ar trebui să fie iubitori și protectori cu ea.
Orașul acesta a fost uitat o dată de istorie. Ceea ce este acum la Cetatea Histria este de plânsul istoriei. De data aceasta, a celei recente! Domnule Ministru, nu vă doare?
Semnat,
Eu, Cetățeanul care am plătit bilet de intrare, îmi plătesc taxele și impozitele și căruia îi pasă!
Alcossebre – Costa de Azahar
În Golful Valenciei, pe Costa de Azahar, se arată soarelui discret și elegant stațiunea spaniolă Alcossebre. Muntele calcaros și alb coboară până la mare, terminându-se în Parc Natural de la Serra d’Irta.
Pinii își lasă acele și semințele pe valurile de spumă, pe o faleză pietroasă alternată cu o plajă minusculă. Printre stânci și grote scăldate de apa de turcoaz, se ivesc exemplare imense de yucca, palmieri, cactuși, smochini, măslini sălbatici. Obișnuit cu realitatea de la noi, nu știi unde să spui că ești: la munte sau la mare?
Plaja stațiunii este scăldată de apa mării, sărată, și deasemei are apă dulce, izvorâtă din nisipul de aici. Nu am mai întâlnit așa-ceva în altă parte. Izvoarele ies ușurel din nisip și se amestecă după doar câțiva metri de scurgere ușoară cu valurile puternice de la țărm. Plaja aceasta are și nume: Playa de Les Fonts. Am găsit aici panouri de monitorizare a calității plajei, cu note pentru diverse caracteristici ale acesteia.
Dacă vrei să fii aproape singur pe plajă, vii devreme, pe la 8-9.00. Atunci când noi considerăm că soarele arde prea tare pielea noastră mult prea sensibilă, spaniolii abia se trezesc și își beau cafeaua. Pe malul apei sunt pe la prânz. Dacă ești ceva mai matinal, n-ai șanse să găsești ceva deschis. Ca la greci: după 11-12.00.
Stațiunea are vile tipic mediteraneene, cu grădini multicolore bine îngrijite. Străzile sunt în pantă, cu multe curbe. Pentru curajoși sunt scări pe care poți coborî sau urca. Multe scări. Și abrupte.
Mirosul de aer de munte și pin se combină cu cel de apă sărată și de flori.Farul de pe țărm se vede de sus, de pe plajă, de oriunde. Așteaptă doar un simplu Ola, Spania!
Maramureș, plai cu flori
Baia Mare. Agăț harta în cuiul memoriei și mă deplasez în reședința Maramureșului. Pentru cei din Sud, Maramureșul și Bucovina fie se confundă, fie sunt luate la pachet.
Ca să mai pun ceva pe harta turistică a României, m-am gândit să rememorez impresiile din acest îndepărtat Nord. Am fost ultima dată acolo atunci când am însoțit echipa județului Constanța la un concurs național pe teme de carieră. M-au impresionat organizatorii prin ospitalitate dar și locuitorii obișnuiți, extrem de dornici să le prezinte turiștilor valorile locale. Din acest punct de vedere, cred că la fel sunt și vecinii lor, bucovinenii.
Orașul e curat, plin de flori, cu parc bine păstrat. Centrul vechi a fost repus în farmecul de odinioară prin fonduri nerambursabile. Infrastructura rutieră este bună, dar trebuie să te păzești de șoferi, chiar pe verdele semaforului. Nu prea am înțeles cum funcționează gara. Eu am găsit-o greu, era murdară, greu accesibilă.
Obiective turistice poți considera orice, chiar și cimitirul plin de tineri emo. O vizită la Muzeul de geologie este deasemeni o bună alegere (să nu uităm tradiția zonei în ale mineritului ).
Dacă vrei să te bucuri de România turistică, poți experimenta la Săpânța râsul-plânsul, la Sighet s-a adunat toată durerea într-un Memorial.
Tot în zonă poți merge să vezi linia de frontieră, te minunezi că pe o anumită porțiune a șoselei apa curge la deal iar mașina urcă singură iar dacă vrei liniște spirituală și mâncare sfințită, te duci la Mănăstirea Bârsana.
Maramureșul e departe de mare, de Capitală și chiar de Brașov. Compensează însă prin mulțimea și varietatea atracțiilor turistice și prin ospitalitate.
Veneția – Viața ca o vacanță (I)
Filmul își pune amprenta pe dorințele, visele și pe viața noastră. Fiecare dintre noi, în momentele de trăire romantică își dorește să vadă Veneția măcar o dată în viață.
Poți să ajungi aici cu mașina, cu trenul sau cu avionul. Aeroportul din Veneția, Marco Polo, e mic. Atunci când avionul se îndreaptă spre lagună, ai impresia că acum-acum amerizezi. Pistele sunt mici, totul se întrepătrunde: apă, uscat și aer. Poți să vii și pe aeroporul din Treviso. Este la vreo 50 Km, dar sunt destule mijloace de transport care fac legătura cu Padova sau cu Veneția.
Am fost la Veneția cu Omnia Turism dar am fost de mai multe ori pe cont propriu. Orașul din lagună este în patrimoniul UNESCO și are de ce. Plimbarea pe Canal Grande cu tronchetto este de neegalat. Poți să vezi Veneția și la pas, este o altă perspectivă. Deasemeni, insulele din apropiere: Lido, Murano, Burano, pot fi ele însele destinații de sine stătătoare.
Prima dată când am fost la Veneția, am fost amețită de mulțimea trăirilor. Vizualul se contopește cu olfactivul. Clădiri impresionante, mii de turiști năuciți de atâta frumusețe, milioane de porumbei veșnic înfometați, tronchetto, vase de croazieră și mai ales gondole. Mirosurile sunt atât de variate încât ai impresia de cocktail: mirosul lagunei ușor lascive sub adierea văntului cald, aburi de pizza la terase, pește cu iz de mare peste gheața ce abia rezistă zilei toride, parfumuri de tot soiul, care rezistă cu greu încercării caniculei.
Am fost în Piața San Marco. Totul pare un spectacol aici, de la agitația turiștilor, la muzica și farmecul cafenelelor, la magazinele cu bijuterii scumpe, cu sticlă de Murano la preț de salarii medii pe economie pe un an.
Nu poți să vii în Veneția și să nu asculți cum le cântă gondolierii celor care se plimbă pe Canal Grande. Palazzo Ducale este impresionant și impunător. Ici-colo, mici expoziții de artă modernă.
Veneția, orașul din lagună, este tentație și provocare.
Ziua Europei – Cât de repede se dezumflă românul
Înainte de 2004, plângeam să ne bage unii în NATO. Era chiar bancul cum că vom intra în NATO atunci când Rusia va fi deja acolo. Iată că anii au trecut, cum-necum ne-au acceptat, că doar știm ca tot românul dealtfel, să ne descurcăm. Orientul ne-a lăsat ceva moștenire în sensul ăsta.
Înainte de 2007 așteptam marea salvare a națiunii, îndreptarea tarelor societății prin acceptarea noastră în UE. Credeam că NATO si UE ar fi garanția intrării noastre pe calea normalității. Priveam totul cu speranță, cu încredere. Am fost printre euro-optimiștii de serviciu. Polonezii, cehii, chiar și ungurii aveau mai multă reținere și așteptări mai rezervate.
În privința NATO, beneficiile în ceea ce ne privește nu sunt la îndemâna oricui să le perceapă. Știm doar că ne costă. Ne costă soldații, echipamentele, armata a fost zdruncinată în organizarea ei și nu pare nimic bun pus în loc.
UE ne-a adus libertatea de a circula. Suntem încă cetățeni de mâna a ’șpea, avem restricții pe piața muncii, negociem încă libera circulație în Spațiul Schengen. Avem însă posibilitatea de a merge doar cu buletinul, fără pașaport, fără viză.
Poate greșesc în aprecierea gradului nostru de acomodare în aceste două organizații. Poate suntem noi, românii, mai avântați la început și ne dezumflăm repede. Dar știu că avem un mare talent de a opune rezistență la bine și de a ne da cu stângu’ în dreptu’ în istorie.
